Din Bărăgan, în Bucovina

În 2017, Mihai Iordache ar împlini 80 de ani. Odihnește de veci în elegantul cimitir armenesc din Suceava, unde devotata soție i-a aranjat o minigrădină botanică în jurul impresionantului monument funerar. Acum, în pragul verii, e potopit de flori. Și el, și soața mi-au fost colegi de grupă în studenție. Mihail era cu trei ani mai vârstnic și plusul de experiență dură a vieții se simțea. Noi terminaserăm liceul la teribila vârstă de 16 ani și eram pur și simplu năuciți de noutatea cutumelor și rigorilor universitare.
Mihail, „bătrânul” grupei, adera mai greu la viziunea noastră ștrengărească și, ades, puștesc-superficială; venea dintr-un spațiu – Bărăganul – cu deschideri largi și ne vorbea mereu despre farmecul câmpiei nesfârșite (pe care, mărturisesc, nu l-am perceput niciodată). De aici poate și încăpățânarea lui să privească mereu dincolo și mai departe, fiindcă în Bărăgan fiecare pas mută orizontul… Învățam, conform tradiției studențești, mai cu seamă în preajma sesiunii de examene, când ne străduiam abitir să înșurubăm în memorie sumedenie de amănunte, în bună parte inutile. La ce mi-a folosit memorarea mecanică a denumirilor limbilor iraniene medii ori a nesfârșitului pomelnic cu vorbe uitate în hățișul dialectologiei? Iordache se pricepea să împartă șuvoiul de amănunte în două: trebuincioase și prisoselnice – ceea ce noi am izbutit abia mai târziu.
Studenția ne-a fost cât se poate de amărâtă: eram cu toții săraci de-a binelea și, probabil, tocmai de aceea s-a închegat o atmosferă caldă, de familie, fără epatări și vedetisme. Ca să mai ogoim cât de cât sărăcia, ne învârteam să obținem câte o delegație a Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii, spre a ține conferințe la țară. Se decontau biletele de tren clasa III-a și primeam – minune! – magnifica diurnă de 18 lei. Bineînțeles că la Cămin nu venea nimeni; și primarul, și noi eram mulțumiți de ștampila pe delegație: comuna mai raporta o „acțiune” și noi ne adjudecam râvniții 18 lei. Nu m-am învrednicit niciodată să citesc până la capăt conferința înmânată sub semnătură de SRSC, dar Iordache nu se lăsa până ce nu corecta, de amorul artei, dezacordurile și ogoia sintaxa suferindă (textele erau traduse din rusă).
Sar peste armată, cumplit meșteșug de tâmpenie, de pe urma căreia nu mi-a rămas nimic, barem vreo papagaliceală de soiul înșirării limbilor iraniene medii (na, că le știu și-acum ca pe apă: Bengali, Bihari, Penjabi, Gujarati, Sindhi, Assama, Uria…). Cel mult amintirea farselor pe care, împreună cu elevul Arșinel ot Dolhasca le coceam bieților ofițeri făcuți „pe puncte” ori pasul de front bătut cu elevul Iordache numai pe stângul, la comanda încheietorului de pluton, colegul Liviu Rusu, și el dus pe altă lume… După absolvire, Mihai a ajuns la Suceava, unde foarte repede și-a asumat condiția de om al cetății. S-a afirmat bazându-se pe adevăratele sale date și unelte: scrisul mai întâi, echilibrat, serios, făr-de compromisuri, seriozitatea și puterea de muncă. Ființează prejudecata potrivit căreia poți obține rangul condeiului critic doar dacă-ți utilizezi instrumentarul pentru disecarea operei marilor scriitori, eventual luați în răspăr. Mihail nu cred că și-a dorit vreodată să intre astfel în rândul criticilor respectați și luați în seamă: și-a propus înainte de orice să fie exact, echilibrat, onest și adevărat, indiferent de statutul social al autorului cercetat.
Profesor și decan la Universitatea suceveană, și-a atras repede prețuirea și simpatia studenților. S-a străduit, ca șef al Inspectoratului Școlar Județean, să rezolve chestiunile din totdeauna trenante (statutul cadrelor didactice, relația profesor-elev-familie, evantaiul curricular, condiția profesorului, fluctuația cadrelor ș.m.a.). Adrian Dinu Rachieru l-a caracterizat cum nu se poate mai exact: „Mihail Iordache era tipul de intelectual care reușea, chiar prin simpla prezență, să inducă o stare pozitivă, a fost un om generos, care punea mai presus de viața lui împlinirea câte unui vis”.
Datorită lui s-a organizat la Suceava primul Simpozion Internațional de Științe ale Limbajului, în 1992, apoi au urmat altele, când a reușit să-l aducă pe lingvistul Eugen Coșeriu, dar și pe alți participanți de marcă. L-am simțit aproape în încercarea de a înființa un teatru profesionist în vechea cetate de scaun. În toate momentele acelei dificile construcții, Mihail s-a implicat de parcă ar fi avut responsabilități și însărcinări directe. Nici nu mai știu dacă i-am mulțumit atunci când se cuvenea și, mai ales, cât se cuvenea… Un gând bun la apropiata aniversare-comemorare sunt sigur că-i poartă, pentru strădania redacțională depusă, revistele „Pagini bucovinene” și „Bucovina literară”. Iar noi, foștii colegi de studenție, cum se vede, nu-l uităm.
În cimitirul armenesc de pe strada ce urcă spre Zamca s-a trecut liliacul, au înflorit trandafirii, se desfoaie stânjeneii, hortensia și iasomia.