Dimitrie Cantemir – „simbol al culturii românești în deschidere universală“ (I)

Pe 26 octombrie 2008 s-au împlinit 335 de ani de la nașterea celui mai mare reprezentant al umanismului românesc, Dimitrie Cantemir. Domn al Moldovei între anii 1710-1711, Cantemir a avut o formație enciclopedică cu preocupări în diferite domenii: istorie, filosofie, literatură, matematică, limbi orientale, muzică. A fost o personalitate multilaterală, care a realizat prima sinteză a culturii naționale, pregătind apariția iluminismului. Majoritatea operelor sale se bazează pe o vastă documentație, el folosind izvoare străine în limbile germană, franceză, rusă, polonă, turcă. Ca domnitor, Cantemir a dovedit vederi progresiste. Pentru meritele sale științifice și literare, în 1714, Dimitrie Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin. Figură luminoasă pentru contemporanii săi Mare cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic, scriitor român – figură luminoasă pentru contemporanii săi – domnul Dimitrie Cantemir rămâne în conștiința românilor de pretutindeni un mare cărturar a cărui operă contribuie cu demnitate la cultura europeană și universală. Referindu-se la locul și importanța lui Dimitrie Cantemir în cultura românească, George Călinescu afirma că acesta este „un Lorenzo Medici al nostru“.
Anul trecut, la 24 ianuarie, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei de atunci, astăzi Patriarhul Daniel sublinia rolul lui Dimitrie Cantemir în cultura noastră, numindu-l „simbol al culturii românești în deschidere universală, el fiind membru al Academiei din Berlin și un om care cunoștea foarte multe limbi străine, un bun român, dar, în același timp, un european și aș zice chiar mai mult decât european“. De aceea, Preafericirea Sa l-a numit pe Dimitrie Cantemir și „simbol al unității în deschidere europeană“.
Ostatic la Constantinopol S-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silișteni din județul Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui. Principala preocupare a tânărului a fost învățătura, ceea ce avea să-l ajute să devină un spirit enciclopedic, reprezentant strălucit al umanismului românesc și prefigurator al iluminismului.
La 15 ani a fost luat ostatic la Constantinopol, unde a stat 22 de ani, prefăcându-și condiția de ostatic în cea a cărturarului care avea să-și desăvârșească cunoștințele la Academia Patriarhiei Ecumenice și care avea să-și însușească îndeaproape limba și cultura Imperiului Otoman. Din martie 1693 până în luna aprilie a aceluiași an, după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar, întrucât Înalta Poartă nu l-a confirmat, s-a întors la Constantinopol pentru a-și continua studiile. S-a căsătorit cu fiica lui Șerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit mai mulți copii, între care viitorul poet, scriitor și diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709-1744). În 1714 a devenit primul membru român al Academiei din Berlin.
„Întors acasă din lungă și grea pribegie“ A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. După numai un an de domnie, s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc și a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânți de turci în Lupta de la Stănilești – ținutul Fălciu pe Prut -, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier personal al țarului Petru cel Mare, sub protecția căruia va trăi perioada de maturitate a creației sale, dar purtând în suflet „melanholia neasemuitului inorog“. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei, la 1 august 1711.
În 1723, Dimitrie Cantemir a murit pe moșia sa Dimitrievka, la Harkov, și a fost înmormântat în Rusia, însă la 1935, osemintele sale pământești au fost aduse în țară și reînhumate în nișa din stânga din Biserica Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași. „Aici, întors acasă din lungă și grea pribegie, înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei și învățat cercetător al trecutului românesc“, citim pe placa din marmură, fixată pe peretele nișei, cuvintele scrise la 17 iulie 1935, de Nicolae Iorga.
Cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii și de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Despre cea dintâi carte a lui Dimitrie Cantemir „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea“, scrisă în română și tipărită la Iași în 1698, s-a spus că e mai mult decât un tratat de etică; e întâiul eseu scris în limba română. În această operă, prima lucrare filosofică românească, întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință.
A doua sa lucrare, apărută în 1700, la Constantinopol, în latinește – „Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi“ – face din autorul ei un precursor în filosofia românească. Prin această lucrare filosofică autorul încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. „Istoria ieroglifică“, scrisă la Constantinopol, în română (1703-1705), este considerată prima încercare de roman politic-social. Lucrarea prezintă ideile filosofice și politice, extrase din realitatea istorică trăită intens de fostul și viitorul domn al Moldovei.
O altă operă importantă este „Istoria Imperiului Otoman“ (Istoria creșterii și descreșterii curții otomane), redactată în latină, între 1714 și 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria Imperiului Otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Pentru lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor“, scrisă în română (1719-1722), care cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare, autorul a consultat peste 150 de izvoare române și străine, în limbile latină, greacă, polonă și rusă. Prin această operă susține ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor.
(Narcisa Balaban, sursa: www.ziarulumina.ro)