Diminuarea sfințeniei și a iubirii în căsătorie – cauza apariției nefericirii dintre soți

Sfințenia e una din finalitățile căsătoriei creștine. Virtuțile ce cresc în răsadnița căsătoriei sunt consecințele sigure ale sfințeniei și ale frumuseții spirituale. Taina Nunții mai ales e îngemănarea dintre aceste două. Împreunarea lor ne dezvăluie în ce constă fericirea în căsătorie, a cărei temelie este iubirea. Iubirea cere ca frumusețea să lumineze în tot timpul vieții și să susțină în inimile celor doi soți aspirația de a descoperi în ei și prin ei darurile Împărăției lui Dumnezeu. O antinomie însă stăruie la confluența dintre iubire și frumusețe. Numai frumusețea spirituală se cuvine a fi iubită, căci numai ea este manifestarea sensibilă a Sfântului Duh, scopul vieții fiind tocmai dobândirea Acestuia. Dar frumusețea cerească poate fi umbrită și întunecată de cea pământească, iar soții pot astfel uita de destinul lor veșnic. În această situație, adevărul divin se degradează și poate să dispară. Având frumusețea spirituală în centrul vieții sale, căsătoria creștină nu poate da naștere decât la roade fericite. Ea va satisface deopotrivă năzuințele sfinte ale celor doi soți, ca și trebuințele tot atât de sfinte ale copiilor lor. Vor fi lipsiți, însă, de aceste roade când sfințenia se va pierde, iar dragostea dintre ei va uita de calea frumuseții spirituale.
– Absența iubirii adevărate are efecte lamentabile în viața conjugală
E un fapt de constatare curentă că sunt multe căsătorii nefericite. Vorbind în termeni accesibili înțelegerii comune, ele au drept cauză principală uitarea, la unul sau la altul dintre soți, daca nu la amândoi, a obligațiilor lor sfinte, uitare ce se traduce adesea prin nesocotirea devotamentului, fidelității, bunăvoinței, înțelegerii și a respectului reciproc.
După cum se știe, absența iubirii adevărate are efecte lamentabile în viața conjugală, care pot duce până la dizolvarea căsătoriei însăși. Ar fi o eroare să credem că virtuți de felul celor amintite în capitolele anterioare, necesare vieții comune, nu ar comporta nici o profunzime și nu ar fi legate ființial de căsătorie, refuzându-li-se în mod superficial un sens spiritual. Acest sens nu rezidă doar în faptul că iubirea este înserată, sub diverse forme, între nenumăratele lucruri ale vieții zilnice, pe care le transfigurează, ci tot atât de mult în faptul că vatra în jurul căreia se află cei doi soți devine un altar de jertfă, prin care ei își unesc sufletele în încercări și suferințele comune, mai ales cele legate de nașterea și creșterea copiilor.
– Aspirația spre frumusețe și curăție obligă pe cei ce se iubesc să lucreze asupra lor înșiși
Altarul vieții conjugale trezește în soți vocația unei vieți duhovnicești. Dragostea, însă, mai ales la începutul căsătoriei, împotriva aparențelor chiar, rămâne între soți fragilă. Dacă soții nu iau bine seamă, absorbiți de însăși nevoile vieții în doi, vor fi incapabili să accepte sacrificiile cerute de traiul în comun. Ei vor lăsa să crească și să se dezvolte capriciile lor individuale și va veni o zi când aceste capricii vor ucide dragostea. La capricii se adaugă frivolitățile. Dacă soții știu de obligațiile ce revin iubirii curate, ei vor evita tentațiile, neînțelegerile, vor căuta să potolească disensiunile și, astfel, se vor exercita mutual în blândețe și iertare. În măsura dezvoltării unei vieți spirituale, în căminul conjugal sporește și intimitatea dintre cei doi soți. Iubirea autentică prevalează asupra oricăror conflicte și rezolvă, în modul cel mai fericit, multe din problemele relațiilor dintre ei. Lipsa acestei iubiri, dimpotrivă, îi face pe fiecare dintre ei să meargă până la capătul resentimentului și nemulțumirilor lor. Dimpotrivă, aspirația spre frumusețe și curăție obligă pe cei ce se iubesc să lucreze asupra lor înșiși, să substitue prezența resentimentelor cu efortul de a se smulge din lanțurile realității pământești.
Pierderea credinței duce la alterarea devotamentului și chiar la pierderea lui
„Făpturile sunt întemeiate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu, ca pe o punte de diamant, dedesubtul adâncului înfinității lui Dumnezeu, deasupra adâncului propriului neant”, spune Filaret al Moscovei. Dintr-un elan infinit și veșnic de iubire dumnezeiască au putut să apară și alte existențe, alături de Dumnezeu și în dependența de Dumnezeu. Omul a fost creat să servească doar proslăvirii Celui Preaînalt. Din această cauză, făpturii i s-a încredințat iubirea ca supremă valoare. Iubirea nu este posibilă decât între două persoane, între două subiecte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică faptul că dragostea, când unește soții în comuniunea veșnică, „nu are principiul ei în natură, ci în Dumnezeu, după cum nici Iisus Hristos, unindu-se cu mireasa Sa, Biserica, nu a fost mai puțin unit cu Tatăl”. Astfel, Dumnezeu se face și garantul libertății făpturii sale. Ajutorul acesta nu-i revine omului din afară, ci din interior, din vistieriile inimii sale. El se adresează libertății spiritului sau ca o invitație la fericire, dar și ca o chemare la dăruire. Devotamentul lui este viu în măsura în care își păstrează credința în Cel care îl susține. Pierderea credinței duce la alterarea devotamentului și chiar la pierderea lui. (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan)