Dimidium facti…

Iarăși, un început! Aici va funcționa redacția unei publicații culturale; primul număr se și pritocește. Totul pare în ordine – și chiar este. Lipsesc doar amănuntele ce dau veridicitate unei astfel de incinte: scrumierele pline („Tutunul ucide!”), coșul de hârtii dând pe delături, manuscrise risipite în preajma computerului, telefoane zbârnâind, corespondența strecurată pe sub ușă… Al câtelea început o fi? Dac-o luăm cronologic, s-ar cuveni să amintesc întâi de Radio Iași. În 1957, postul emitea… jumătate de oră pe zi, răstimp în care erau înghesuite tot soiul de emisiuni agrare, industriale, culturale, bașca muzica la cerere! Logistica era sublimă: pe teren, înregistram interviurile cu magnetofonul „portabil” Philipps junior, ce cântărea 12 kg., iar deplasările le făceam cu o motocicletă IJ cu ataș. Sistemul energetic național nu exista, așa că fiecare târg își avea uzina lui electrică, din care izvorau herzi aleatorii și voltaje prubuluite din ochi. Copierea înregistrării, la studio, furniza surprize de genul transformării tenorului în bas și invers! Pentru deplasările la București, unde funcționa redacția-mamă, TAROM-ul ne oferea deliciile voiajului cu amărâtele bimotoare LI-2 (roată fixă în coadă) ce aterizau hurducăit pe imașul de lângă iazul Chirița… Al doilea început: revista „Cronica”. Acum, poți lesne înființa cinci săptămânale pe zi; atunci, în 1966, a fost un adevărat miracol. În felul ei, revista și-a făcut datoria: publica poezii sforăitoare în pagina întâia, spre a găzdui, în cuprins, texte semnate Noica, Eliade, Marino ș.m.a. Azi, „Cronica” n-o vedem, căci nu (mai) e. Al treilea: Editura „Junimea”. În orașul în care se tipărea carte încă din 1643, firul activității editoriale fusese brutal întrerupt în 1944, spre a fi trudnic reînnodat abia după un sfert de veac, în 1969. Nu prea știam cum se construiește un program editorial, nici șmecheriile prin care mai puteau fi strecurate titluri incomode, nu știam mai nimic despre tehnica tiparului de carte. Toate s-au deprins din mers și, cu o garnitură redacțională foarte tânără, „Junimea” a izbutit să se impună, atrăgând autori prestigioși de pretutindeni și debutându-i pe cei mai mulți dintre scriitori moldoveni ai generației ’60. A tipărit cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor basarabean (Grigore Vieru), i-a debutat ori re-debutat pe „incomozii” Traian Chelariu, Mihai Ursachi, I. D. Sârbu, Al. Zub, Teophil Simenschy, Ioana Orlea ș.m.a., a colaborat fructuos cu scriitori de talia lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, a trimis în librării și opuri mediocre, dar și cărți importante pentru cultura națională. Al patrulea început: Teatrul din Suceava. În ton cu epoca (erau interzise construcțiile social-culturale) au fost aflate româneștile soluții ocolitoare, așa că… s-a dat foc (vorba vine – era o lumânare fumigenă amplasată în pod) vechii săli Dom Polski și s-a construit, din temelii, un teatru nou. Ca să-l slujească, a fost adusă o întreagă promoție a IATC București. Când Teatrul Sucevean, (funcționând ca secție a Naționalului ieșean) începuse să se afirme, a venit decembrie 1989 și, de neînțeles, revoluția în loc să ocrotească și să potențeze tânăra scenă, a… desființat-o! Sunt convins că, dacă forurile locale de atunci își propuneau, Teatrul sucevean ar funcționa și azi. Al cincilea început (falimentar): cotidianul „Realitatea”. Al șaselea (tot falimentar): ediția de Chișinău a ziarului româno-american „Universul” Al șaptelea: clădirea (fără aprobări și fonduri) Casei Scriitorilor din Iași (în acte, era trecută ca „Atelier de țesut covoare al Cooperativei „Miorița”) Iată și al optulea început. Se va numi „Cronica artelor române”. S-o citiți bine! Și ca să mă auto-încurajez, îl citez pe Horațiu:”Dimidium facti qui coepit habet” („Cine începe, are jumătatea înfăptuită.”