Cum într-o nuvelă de Marquez un sfânt aterizează în ograda unui pământean, în locurile mele a coborât din ceruri un zeu. Un zeu aparte, cu un flacon de „Distonocalm” în buzunar; un zeu puțin la păr, a cărui parașutare ne-a fost vestită prin surlele afișelor împânzite în oraș. În spumegări nerăbdătoare, ne-am grăbit spre el ca la un produs de larg consum, pentru a-i înghiți cu leuca vraja. Studenții, începând cu cei de la Jurnalistică, și-au pregătit carnețelele. Cu un minut înainte ca zeul să deschidă gura-i crispată, scâncetul unui pui de muscă s-a auzit clar, în sala de conferințe. Zeul este C. T. Popescu. Sunt convins că, în limba unor triburi africane, Cristian-Tudor-Popescu înseamnă „Cel care schingiuie hârtia”. În textele sale, registrele animalier, excremențial și sexual își dau pervers mâna, într-un triumvirat șocant. De aia îl slăvesc masele, că le seamănă întru totul. Când îl cutreieră dracii, te dibuie oriunde-ai fi, cu limba lui despicată. Atunci, ex-ministrul Ungureanu devine „puțoiul opărit”, Severin – „bursucul veninos” iar arbitrul de fotbal Urs Maier capătă moacă de „pește congelat.”
E un rebel al tuturor cauzelor, un James Dean, căruia trei decenii de viață în plus i-au opărit ficatul și i-au otrăvit nonconformismul. Niciun moment n-are teama că se înșală, fiind vaccinat de prunc împotriva îndoielii intelectuale de bun gust. E născut pentru a detesta și o face și pe budă, mai ales acolo. Se povestește că-ntr-o zi pe CTP l-a mușcat o viperă bătrână, și vipera a murit otrăvită.
N-am nimic cu el, ci doar cu acei critici care l-au asemănat cu Arghezi. Căci, oricât de mare i-ar fi slăbiciunea pentru dejecții și putrid, CTP nu va fi niciodată, ca Arghezi, un creator de limbă românească. Într-un stat de drept, criticul Manolescu ar trebui să-i plătească daune morale lui Arghezi, pentru această insultă bădărănească.
