DICTATURĂ VS. DEMOCRAȚIE

Motto:
În climatul creat de liberali se poate respira spiritual
și se poate progresa material, valorile mișcându-se nederanjate de nimeni.
(Petre Țuțea, 1990) Este binecunoscută antiteza între societățile bazate pe dictatură, față de cele bazate democrație; societatea românească de până în ’89 este un exemplu clasic de dictatură a unei persoane și/sau a unui partid; ea a fost posibilă datorită existenței unui singur partid, în funcționarea căruia leadership-ul curent a fost totalmente autocratic; este bine să nu uităm lecțiile pe care istoria le oferă în mod gratuit. Survin anumite întrebări ce reflectă aspecte aparent inofensive: Care sunt consecințele unui mecanism democratic vs. unul dictatorial în funcționarea unui partid în România de astăzi? Poate un partid autocratic, deci bazat pe dictatura unei persoane, să inducă realmente democrație în societatea românească? Care sunt consecințele în ipoteza în care un astfel de partid ajunge să exercite puterea executivă?
După fuziunea/absorbția celor două structuri politice, în funcționarea curentă a PD-L a fost exclus orice mecanism democratic intern; criza recentă survenită în filiala Constanța a PD-L constituie, cred eu, doar vârful iceberg-ului pe care îl induce dictatura în funcționarea oricărei organizații. În cazul PD-L tendințele vădit dictatoriale le d-lui Traian Băsescu se „transferă” aproape automat pe toate nivele ierarhice, respectiv până la baza structurii politice invocate. Nu voi insista asupra subiectului PD-L Constanța, mediatizat pe larg; în esență, este vorba de implicarea d-nei Elena Udrea și a altor lideri din conducerea centrală a PD-L. Un exemplu anterior a fost dat de alegerea d-rei Elena Băsescu în funcția de secretar general al Organizației de Tineret a PD-L; este adevărat că, în ultimă instanță, anumite aspecte ce țin de managementul curent în funcționarea PD-L și/sau a altui partid sunt conexate direct la problematica internă a acelei organizații și nu privesc, la prima vedere, opinia publică în ansamblul ei. Totuși, în ipoteza în care un astfel de partid precum PD-L, va ajunge să exercite puterea în România, este de prezumat că anumite practici/reguli ce țin de leadership-ul intern al partidului vor fi preluate/translatate și în exercitarea puterii centrale/locale.
De altfel, un exemplu clasic de semidictatură în funcționarea unui partid a fost cel dat de PSD în mandatul 200-2004 când, în mod vădit, dl. Adrian Năstase a manifestat cel puțin unele atitudini dictatoriale (dl. Iliescu s-a rezumat în perioada respectivă, cred eu, la exercitarea funcției prezidențiale). Nu interesează în mod deosebit astfel de atitudini, cel puțin la prima abordare; ele produc consecințe absolut concrete pentru majoritatea românilor atunci când partidul și/sau persoanele implicate adoptă, absolut legal, decizii precum privatizarea resurselor de petrol și gaze ale SNP Petrom și/sau încredințarea directă a autostrăzii Transilvania, așa cum a procedat Adrian Năstase (la cele două subiecte m-am referit anterior și nu voi reveni). Așadar, ipoteza revenirii PSD la guvernare, cu sau fără dl. Adrian Năstase, rămâne o variantă posibilă; este greu însă de predicționat care va fi eficiența unei guvernări de acest tip.
La momentul actual, toate partidele parlamentare își creionează strategiile pentru alegerile parlamentare ce vor urma, își desemnează candidații și fac apel la disciplina de partid. Cât de departe trebuie să meargă o astfel de disciplină de partid?
Aurel Burciu