Dialoguri

Mă întreabă mulți cititori de ce sunt așa nervos. De ce consum așa mult timp, așa multă energie, scriind atât de urât despre poporul ăsta, din care, până la urmă, fac parte și eu. De ce naiba nu-mi văd de viața mea. De ce nu sunt în stare să conștientizez că sunt lucruri mult mai importante decât lătratul în public, de unde, pentru marea majoritate a articolelor, îmi culeg înjurături. De ce țin cu orice preț să le prezint tuturor experiențele mele de la un dispensar ca oricare altul. De parcă aș fi singurul doctor care cară un milion de frustrări.
Aș putea vreodată schimba ceea ce se întâmplă în jur? Aș putea vreodată să atenuez nesimțirea, indiferența, incompetența în care trăim zilnic? În mod sigur nu. Atunci, de ce naiba mă mai ocup cu chestii din astea? Sincer să fiu, nu știu.
Și chiar dacă încerc să prezint din interior un sistem de sănătate șubred, care abia mai respiră, un sistem în care, fără șpagă, crăpi cu zile, ce mare rahat voi schimba? Cei care mă citesc vor fi de acord cu mine sau mă vor înjura, că sunt și eu șpăgar și nesimțit, ca toți medicii, nu?, și asta va fi finalitatea. A doua zi, preocupați doar de supraviețuirea lor în acest ev mediu european, mă vor uita. Corect?
Și chiar dacă încerc să prezint, prin prisma meseriei mele, sărăcia, prostia, tupeul calicilor plini de drepturi, nesimțirea celor care sunt în posturi de decizie, ce mare brânză voi face? Se vor găsi destui care să se ia de mine și să-mi spună că „opinia lor” e alta și că eu am depus nu știu ce jurământ, care ar trebui să țină loc de nectar și ambrozie.
Și uite așa, îmi pierd timpul și creativitatea luptându-mă cu morile de vânt. Nu mă sclifosesc ca o fată mare acum, cu toate că sunt lipsit de motivație, dar vreau să vă spun că mai că-mi vine să-mi bag picioarele în tot și să arunc laptopul pe geam.
Îmi mai spunea cineva că am devenit grotesc în povestirile mele. Are dreptate. Se datorează faptului că nu găsesc pe nicăieri nici o urmă de speranță și de asta prefer apocalipsul.
Îmi mai spunea cineva că romanele pe care le-am scris sunt de o îndoielnică valoare literară. Și că asta nu e numai părerea lui, că mai sunt și alții care subscriu. Nah, ce pot face dacă sunt perceput așa?
Îmi mai spunea cineva că, înainte de a judeca o persoană, trebuie să mă judec pe mine. Înainte de a acuza mamele care „fată în nămeți”, să îmi amintesc că profesia mea nu-mi permite să vorbesc oricum. Că un chirurg operează un tip care a înghițit voluntar acid sulfuric fără să-l judece, deși operația de plastie a esofagului durează multe ore și presupune un efort extraordinar din partea echipei. Îmi mai spunea că nu înțelege cum am ajuns eu medic, având atât de multă ură pentru ființa umană. Ce să-i spun? Că a înjura pe unul sau altul nu înseamnă că-i urăști pe toți? Se va schimba părerea lui despre mine? Neam.
Și uite așa, prin ceea ce scriu, mă expun, sunt judecat de toată lumea, sunt acuzat de tot felul de chestii, fără să pot schimba nimic.
Și îmi mai spunea cineva că toate articolele mele nu au niciun sens. Că sunt doar lamentările unui vraci de la țară. Că prostesc lumea, exagerând. Că nu e adevărat nimic din ceea ce scriu. Că e ficțiune. Că în definitiv, la bază tot un șpăgar sunt și un colecționar de găini de la babele din sat. Că ăștia ca mine își merită locul pe care-l au. La coada vacii. În fine. Ura care plutește asupra întregului corp medical și-a găsit ținta: eu.
Mai spunea cineva că scrisul nu poate fi altfel decât asumat. Dacă îmi asum părerile astea, îmi pun din ce în ce mai serios întrebarea: ce rost are să continui? Ce rost are să încerc să devin scriitor, când îmi pot asuma foarte ușor rolul de cititor? Fără să deranjez pe nimeni. Doar eu și sinceritatea singurătății mele. Doar eu și mângâierea tandră a paginilor scrise de alții.