DIALOGURI POSIBILE

Ecourile sosite pe Internet conțin, alături de ritualele înjurături strămoșești, numeroase luări de poziție echilibrate, sincere și responsabile. Nu (mai) suntem un popor vegetal! Mesajele se-nrudesc, pe undeva, cu însemnările de pe marginea cărților vechi; cetitoriul simte nevoia să-si spună deschis of-ul, semn că gazeta i-a stârnit interesul și l-a determinat să reacționeze prompt într-un fel sau altul. Capăt de dialog care, adeseori, merită continuat. Cel ce semnează „un părinte” își intitulează replica „Deșertăciune”. Merită citată în întregime: „Aveți dreptate în ceea ce spuneți, dar, ca simplu cetățean, mă-ntreb: cum să-mi cresc și să-mi educ copiii, cum? La ce bun să-i cresc în spiritul bunului simț, al cinstei, al onoarei, al datoriei, al respectului față de ei înșiși și față de cei din jur, cu dragoste de carte, cu dorința de a construi ceva temeinic, durabil, în viață, după propriile lor eforturi? Am ajuns să cred că totul este deșertăciune. Chiar și democrația.” E-un mesaj trist, al unui tată derutat, ce-și pune întrebări hotărâtoare și esențiale: merită să-și crească și să-și educe fiii în creștinescul și strămoșescul cult al cinstei, onoarei, datoriei, respectului, când vede-n jur cum înfloresc, promovează și se chivernisesc exact cei care se pricep să fenteze cinstea, onoarea, datoria? Un scriitor rus din veacul XIX, Andreev, exclama amar: „Dacă vezi că nu poți, cu lumânarea ce-o ții în mână, să risipești întunericul din jur, atunci mai bine stinge-o și cufundă-te în acel întuneric” – mesaj defetist, predant, laș chiar. „Un părinte” și-un român, oricât ar fi de dezamăgit, este obligat că creadă și-n destinul nației, și (cu multă speranță) în acela al generației în formare. Părinții noștri, care au avut de înfruntat destule amărăciuni și deziluzii, în vremuri mult mai aspre și nedrepte, și-or fi pus întrebări asemănătoare, dar n-au abdicat de la credința în triumful binelui, străduindu-se să ne educe așa cum omenește se cuvine. Cu mai mult sau mai puțin succes… Oricum, sunt temeiuri să credem într-o resurecție morală a românilor și a României. Care va veni să vină, prin necesara contribuție a fiecăruia. Inclusiv a fiilor Dvs.! Un alt mesaj, semnat „trimis de mine”, sesizează o stare de fapt nu mai puțin alarmantă: instaurarea desensibilizării ostenite și derutate. Titlul este elocvent; „Am obosit de atâta tranziție!”: „Am observat că lipsurile de toate felurile cu care se confruntă oamenii din țara asta nu fac altceva decât să intensifice înverșunarea cu care ei se revoltă – am convingerea că nici ei nu știu prea bine împotriva a ce. Nu cred că le-ar păsa prea tare de casele și termopanele lui Năstase, nici de valurile făcute de Elenei Udrea, nici de prestația Monicăi Macovei în calitate de ministru al justiției, nici de…, nici de… etc., dacă ar avea un trai decent. În fiecare zi mă deplasez, în drumurile mele, cu tramvaiul sau cu maxi-taxi, prilej cu care, vreau sau nu, aud derulându-se tot soiul de dialoguri între oameni, deși de la un timp și acestea s-au redus considerabil. Începe, încet-încet, să se instaureze o tăcere mult prea apăsătoare… Cred că toți am obosit de atâta tranziție.” Iată că, în hărmălaia asurzitoare a scandalurilor cotidiene, începe să se audă și… „tăcerea mult prea apăsătoare”, ca reacție neputincioasă, însoțită de revoltă mocnită îndreptată împotriva… nu se mai știe cui. O astfel de stare de lucruri nu poate conduce, în perspectivă, decât la un apăsat vot negativ, cu rele consecințe. Miezul chestiunii constituindu-l, cum bine remarcă internautul, traiul decent al fiecăruia, rămas iluzorie fata morgana, vizavi de opulența șocantă etalată impudic de îmbogățiții de război (războiul românilor cu sărăcia). Să credem, totuși, că înainte puțin mai este. Speranța moare ultima… Cel ce semnează „Neînsemnatul” tună și fulgeră împotriva lui Gică Popescu și Ion Becali, „care, ca musca la arat, smântânesc fotbalul nostru, făcând ca adaosul comercial al impresarului să ajungă mult mai mare decât ceea ce se revine clubului”. Sigur că are dreptate. Și mai trist, însă, mi se pare faptul că TVR a prezentat (la 1 martie) cea de a patra ediție a show-ului „Cei mai iubiți români”. Și cine au fost declarați „Cei mai iubiți oameni de afaceri” și premiați în direct? Pe locul 2 în România, Ion Becali, pe locul 3, Gică Popescu – și asta după tot scandalul cu mânăriile de la transferuri! De unde se vede c-am ajuns să nu mai știm încotro să ne îndreptăm legitim nici ura, nici… dragostea!