Comunicarea dintre noi ca ființe irepetate și irepetabile, chemate spre avansare în drumul epectazei, înseamnă în primul rând putința coborârii spre celălalt, în dialog. Nu degeaba, dialogul (în lb. greacă dialogos) a suscitat atât de mult interesul de-a lungul istoriei. Prin cuvânt (dia tou logou) se naște în noi dialogul, ce are ca prim obiectiv cunoașterea celuilalt, împărtășirea de celălalt. Dialogul este o formă de aplecare, de smerenie creștină, care ne conduce la raportarea spre celălalt, la întâlnire față către față și mai ales, ne conduce la deschiderea noastră.
Dialogul naște apropiere
În dialog nu împărtășim numai cele ale noastre, pentru că altfel dialogul ar fi un monolog. Din contră, în dialog noi informăm și suntem informați, ne deschidem și suntem deschiși de ceilalți, comunicăm și ne împărtășim de celălalt subiect. De aceea, dialogul naște apropiere, pentru că el apropie două subiecte, ce comunică în și prin cuvânt. Tocmai acest fapt l-a avut în vizor și Dumnezeu, care coboară spre umanitate, dialogând cu omul prin Fiul Său, Cel Unul-născut. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în lume, se naște dialogul dintre Dumnezeu și umanitate. Nu mai suntem singuri într-o lume a singurătății, ci din contră, comunicăm cu Dumnezeu prin Fiul Său, născându-se acum speranța mântuirii noastre.
Dialogul și Iisus Hristos
În orice dialog cuprins în imaginile neo-testamentare, Iisus Hristos dialoghează cu subiectele umane, deși știa dinainte toate informațiile referitoare la ele. Nu o face dintr-o pseudo-smerenie, proprie vremurilor noastre, ci din contră. Hristos este interesat de ființa umană, de vreme ce a acceptat să Se întrupeze, să poarte așadar trup omenesc, să fie asemenea nouă, în afară de păcat (In 8:46). Dialogul lui Hristos este o incursiune în taina mântuirii, un dialog ce se plasează în cadrele iubirii, ce ridică pe om din cadrele macerării. Dialogul lui Hristos nu este numai o cale de comunicare și de aplecare a Sa față de noi, ci este dorința Creatorului de a fi cât mai aproape de creatura Sa. Cel atât de uman și atât de apropiat de umanitate ne arată ca prin dialog să învățăm darul apropierii între noi, de vreme ce pe acest pământ nu trăim noi prin noi înșine, izolați de toți și de toate. Dimpotrivă, trăim în comuniune unii cu ceilalți, încălziți de dragostea lui Dumnezeu, în care – prin dialog – nu ne mai vedem pe noi, ci pe cel cu care dialogăm. Prin dialog, intrăm în putințele celuilalt, în cadrele vieții sale, trăind prin celălalt. Prin dialog, învățăm să suferim împreună, să facem așadar actul jertfei noastre.
Hristos, ca model de dialog, este ținta noastră supremă. El nu a dialog având ca scop împlinirea dialogului, ci căutând ființa umană, atât de îndepărtată, prin atitudinea ei, de ceea ce este în esență: trup și suflet, chemat spre îndumnezeiere!
Lipsa de dialog și starea contemporană
Vanitatea, satisfacerea orgoliului și lipsa de dialog sunt factori esențiali la marele comportament al umanității. Suntem atât de umani și totuși atât de departe de umanitate, departe de ceea ce suntem cu adevărați. Îmbrăcați în staniolul pseudo-culturii sau al pseudo-știintei, făcând știință și rugăciune de la birou, dar în realitate, suferind de amnezia cronică a ignoranței, a lipsei bunul-simț și a omeniei din noi. Îmbrăcați în pseudo-poliglotism, dar în realitate, etalând ceea ce suntem cu adevărat: reci și inumani. Postăm în victime, când de fapt în noi zace… lipsa iubirii! Doar prin dialogul sincer, deschis de dorința acerbă de a-l descoperi pe celălalt, mai avem o șansă de a evada din oceanul morbid al singurătății umane!
(Drd. Alexandru PRELIPCEAN)
