Deznădejdea și nepăsarea

În viața creștinului, deznădejdea și nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă.
– Deznădejdeaîl lipsește pe om de bunătățile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă.
– Nepăsareaîl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutății. Iată cât de mare este puterea celor două patimi.
Diavolul a fost la început un înger bun; dar pentru că s-a purtat cu nepăsare, a fost stăpânit de deznădejde și a căzut într-o asemenea răutate, încât nu se mai poate ridica din ea. Faptul că el era bun la început ni-l arată Domnul: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18). Asemănarea diavolului cu un fulger vădește lumina pe care o avea el mai înainte și cât de mare și puternică a fost căderea lui.
Iertarea
Pavelera hulitor și prigonitor al lui Hristos. Dar pentru că nu s-a lăsat cuprins de deznădejde, s-a ridicat din păcatul său și a ajuns să fie egal cu îngerii. Iuda era apostol; dar pentru că a arătat nepăsare, s-a făcut trădător. Tâlharul de pe cruce, cu toate că a făcut atâtea răutăți, nu a deznădăjduit și, astfel, a intrat primul în rai. Fariseul, pentru că s-a mândrit, a căzut din înălțimile virtuții, pe când vameșul, pentru că nu a deznădăjduit, s-a ridicat deasupra virtuții fariseului.
Vrei să-ți arăt cum o cetate întreagă s-a mântuit? Orașul ninivitenilor a aflat mântuirea pentru că nu a deznădăjduit. Cu toate că hotărârea lui Dumnezeu era: Patruzeci de zile mai sunt, și Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4), oamenii nu și-au pierdut nădejdea și îndrăzneala. Și aceasta, cu toate că Dumnezeu nu le-a spus că se vor mântui dacă se pocăiesc. Să luăm și noi exemplu de la acești oameni, și chiar și atunci când auzim de la Dumnezeu cuvinte de osândă, să nu ne pierdem nădejdea, ci să ne pocăim.
Știind toate acestea, să nu deznădăjduim. Nici o armă nu este mai eficientă în mâna diavolului ca deznădejdea. Tocmai de aceea el nu este atât de mulțumit când păcătuim, ca atunci când deznădăjduim. Apostolul Pavel știa bine lucrul acesta. Astfel, când un creștin din Corint a căzut în desfrânare, le-a scris corintenilor: Îndeobște se aude că la voi e desfrânare, și o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomenește (1 Cor. 5, 1). Nu a spus „cum nici între neamuri nu se îndrăznește”, ci cum nici între neamuri nu se pomenește, Adică: „ceea ce neamurile nici măcar nu îndrăznesc să numească, voi ați îndrăznit să faceți”. Și continuă: Iar voi v-ați semețit, în loc mai degrabă să vă fi întristat (1 Cor. 5, 2). Nu a spus despre omul acela că este semeț, ci lăsându-l pe el la o parte, a vorbit cu cei sănătoși, așa cum fac doctorii, care îi lasă pe bolnavi și vorbesc mai mult cu rudele lor. Și ei erau vinovați pentru păcatul aceluia, pentru că nici nu l-au pedepsit, nici nu l-au certat. Apostolul arată că păcatul este al tuturor, pentru ca în felul acesta, rana să se vindece mai ușor. Este rău ca omul să păcătuiască, dar mai rău este să se laude cu păcatul său. Căci dacă mândria îl păgubește pe cel virtuos, lipsindu-l de roadele virtuților sale, cu atât mai mult îl păgubește pe cel păcătos, care se laudă cu păcatul său, făcând ca vina sa să fie mai mare. De aceea spune Domnul: Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
Dacă cei care țin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori să fie smeriți, cu atât mai mult cel păcătos trebuie să-și zdrobească inima, să plângă și să se socotească pe sine mai prejos decât toți. De aceea le-a scris Apostolul Pavel corintenilor: …în loc mai degrabă să vă fi întristat.
… este nevoie de rugăciune și de spovedanie
„Ce zici? Altul să păcătuiască și mie să-mi pară rău?” Da. Pentru că suntem legați unul de celălalt la fel ca mădularele unui trup. Ce se întâmplă cu trupul? Atunci când piciorul este rănit, vedem că și capul se apleacă asupra piciorului. Ce are omul mai de preț decât capul? Și totuși, la vreme de nenorocire, nu socotește valoarea sa. Așa să faci și tu. Ce spune Apostolul Pavel? Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng (Rom. 12, 15). De aceea le scrie corintenilor: Iar voi v-ați semețit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârșit această faptă (1 Cor. 5, 2). Nu spune: „în loc să fi încercat”, ci în loc să vă fi întristat, ca și cum ar fi căzut peste cetate vreo boală contagioasă, voind prin acest lucru să zică: este nevoie de rugăciune și de spovedanie, ca să se îndepărteze boala din cetate.
(din “Problemele vieții”, Editura Egumenita, sursa: www.ioanguradeaur.ro)