Dezmințirea unui zvon cu maghiari răi

Unul din zvonurile clasice ale României spune că, într-un județ cu populație preponderent maghiară, dacă ceri la magazin o pâine în limba română, vânzătoarea refuză ferm să te servească. Îți întoarce spatele, ignorându-te total, de parc-ai fi invizibil.
Cum, în luna iunie, m-am aflat la festivalul tradițional de Teatru din Sfântu Gheorghe, în inima Covasnei maghiare, m-am gândit să verific zvonul. Am intrat într-un magazin, apoi într-o mulțime de alte magazine, și-am cerut pâine. Am cerut și pe oltenește, și pe moldovenește, și pe muntenește.
Spre dezolarea mea, de fiecare dată, am fost servit impecabil. Iar, la urmă, ca o lovitură de grație, mi s-a și mulțumit în românește, lucru pe care vânzătorii cu sânge burebistic pur nu-l prea obișnuiesc.
Am repetat experiența și-n restaurante. Am cerut, în românește, cele mai neoașe feluri de mâncare, ignorând deliberat gulașul, și-am întors de câteva ori ciorbele la bucătărie, pe motiv că-s prea reci, ori prea fierbinți, ori prea potrivite. De fiecare dată, chelnerii m-au servit cu zâmbet, fără să-mi toarne ciorba-n cap, cum aș fi meritat.
Enervat din cale-afară de modul politicos în care-s servit, l-am înjurat pe-un chelner între două vârste. I-am zis câteva tradiționale, l-am băgat și l-am scos, l-am făcut nesimțit și brută bozgorească. Omul a zâmbit, ușor trist, răspunzându-mi, într-o românească stricată rău:
– Ce păcat că nu înțeleg o boabă românește, domnule!