DEZILUZII

Maică-mea îmi repeta mereu: „Dacă vrei să n-ai deziluzii, nu-ți fă iluzii.” Panseul cu pricina are veche și generală circulație – de unde se vede că timpul l-a validat, trecându-l în rândul cugetărilor cu caracter axiomatic. De când există, omenirea s-a tot auto-iluzionat, ajungând, de-a dreptul legic, la dezamăgire după dezamăgire. Generația mea, care a deschis ochii într-o „republică populară” și a fost temeinic îndoctrinată încă de pe băncile școlii, a crezut sincer, o vreme, în promisiunile „celei mai drepte orânduiri”. Deziluzia, de-a dreptul dramatică, n-a fost efectul unui eveniment anume, ci s-a instalat progresiv, temeinic, pe măsură ce așa zisul „comunism” românesc își arăta adevărata față. Zguduirea din 1989 a oferit, la rându-i, iluzii cu carul; probabil că încă n-a venit vremea să tragem linia și să facem totalul, dar deja a-nceput să se vadă limpede că vopseaua gardului a acoperit eficient blana leopardului. Zilnic, gazetele furnizează argumente pentru ctitorirea marii deziluzii: rând pe rând, oameni în care am crezut și care-și cuceriseră soclul de model, se prăbușesc unul după altul, ca o construcție din cărți de joc. Cea mai proaspătă dezamăgire: „Solidaritatea” poloneză, adevărat simbol al luptei (victorioase) împotriva statului totalitar. Câteva cărți recente („Operațiunea Polonia”, scrisă de fostul ministru de interne Macierewicz, „Asasinii printre noi”, de Michal Grocki și o a treia, datorată actualului prim-ministru Kaszeynski) demonstrează fără dubii că Securitatea poloneză (SB), în combinație cu KGB-ul sovietic, a regizat în detalii mișcarea „Solidarnost”. Lech Walesa era de mult recrutat de SB, cu numele de cod Bolek, iar ministrul său de externe de mai târziu, Skubiszewski, era un „reputat” spion KGB, condamnat pe viață în USA! N-o să-l credem nici pe prăpăstiosul Bukovski, în opinia căruia nu numai „Solidaritatea” era o creație KGB, ci și… Papa Ioan Paul al II-lea, Havel, Carta 77 din Cehoslovacia, plus Revoluția română, însă dezvăluirile privitoare la Walesa – Bolek sunt, din păcate, de necontestat. Și așa se prăbușește încă o adevărată instanță a încrederii, adăugând nouă deziluzie șirului din ultima vreme, în rândul căruia s-au instalat confortabil intelectuali de marcă, depozitari ai încrederii românului păcălit, foști „dizidenți”, politicieni buni de gură și negri în fila dosarului de colaboraționiști. Unele dezamăgiri vin, din păcate, mult prea târziu. Aflăm abia acum că „marile victorii” ale industrializării sovietice nu-s altceva decât un imens bluf propagandistic: Combinatul de la Magnitogorsk a fost livrat la cheie rușilor de Mac Kee Corporation, rafinăriile model de la Baku au fost construite de Universal Oil Products – până și barajul de la Dnepropetrovsk, „fala și mândria” URSS îl proiectaseră și-l supravegheaseră ingineering americanii! Înțeleg de ce au păstrat sovieticii secretul, dar de ce au tăcut americanii? Au respectat strict o prevedere contractuală? … Deziluziile din politica internă recentă nu le mai punem la socoteală, fiindcă, desigur, fac parte din regula jocului: nici din deal nu faci grădină, nici din politică, așezământ al îngerașilor inocenți. Mă-ntreb, însă, ce s-a ales din tot tam-tam-ui cu literatura românească de sertar, simbol al „rezistenței prin cultură”. Unde-i? Se pare că nici n-a existat vreodată, câtă vreme N. Manolescu afirmă că „la noi, în România, s-a publicat cam tot ceea ce a fost de valoare.” Mai degrabă aș cita (apud Goma) un proverb ingus: „Unde nu-i cap, vai de sertar!” Rând pe rând, simboluri, temeiuri și idoli se prăbușesc în derizoriu, devenind peste noapte, din eroi, anti-eroi. Motiv pentru care amintesc (cu anume îngrijorare) spusele lui Lubbock („Peace”, 7): „Adesea ne dezamăgim pe noi înșine; de aceea, trebuie să ne așteptăm să fim dezamăgiți de alții.” Tema e mult mai cuprinzătoare; voi reveni.