Ăștia care învârt șmenuri grele se cred foarte deștepți fiindcă își limitează la minimum convorbirile telefonice; iar când vorbesc o fac cifrat. Folosesc o păsărească greu traductibilă în românește, astfel ca să nu se prinză ăia de-i ascultă. Serviciile secrete.
Dar alea tot se prind; chiar dacă nu direct, ci indirect. Degeaba tu, judecător, procuror sau politician corupt, vorbești o păsărească de circuit închis, fiindcă vorbesc alții despre tine, în convorbelile lor telefonice. Zic alții pe șleau și pentru tine „vezi că i-am dat judecătorului 25.000 de euro, deci treaba-i aranjată, stai fără grijă la proces, că îți dă cu detergent peste fapte, ca și cum nici n-ar fi existat”. Sau „vezi că am uns la primărie pe șeful ăla mare, așa că licitația e aranjată, treci prin ea ca vodă prin lobodă.” Astfel că toate precauțiunile luate de marii infractori nu mai valorează nici doi bani, iar cine e de prins tot cade, în cele din urmă.
Mai intervine ceva ce ține de abecedarul bunei creșteri, atât de rare la români. Puține lucruri sunt la fel de dezgustătoare pentru ființa umană ca a trage cu urechea la discuțiile altora. Un individ educat nu trebuie să se coboare la așa ceva, indiferent care este miza aflată pe masa de joc.
Cum adică să asculți intimitățile cuiva, bazându-te pe o simplă bănuială? Dar dacă omul vorbește cu iubita despre un cunnilingus sincer sau despre o felație aniversară? Dar dacă discută despre alte intimități fiziologice? Cui i-ar conveni să-și facă martor la toate astea pe niște țopârlani de la serviciile secrete, care hăhăie de cele auzite, în timp ce beau bere, stupesc semințe și scarpină undeva?
Hotărârile de ascultare a telefoanelor sunt împrăștiate cu prea mare ușurință. „Ia de aici, nene!”, se spune aproape pe față. Ele ar trebui, dimpotrivă, să fie acordate doar în cazuri extreme, când importante interese ale statului intră în joc. Altfel spus, nu ar trebui să constituie regula, ci doar excepția.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
