Cred că ne apropiem de o limită. Democrația românească nu mai pare capabilă să-și susțină bunele intenții, ajungând în schimb în faza în care suma pagubelor o depășește periculos pe cea a avantajelor. Cu alte cuvinte, suntem în pragul unui faliment. Politic. Pentru că ultima ispravă a partidelor noastre, aceea de a vota unanim legea de majorare a salariilor cadrelor didactice cu 50%, nu înseamnă doar iresponsabilitate și nu e doar un exercițiu de populism electoral. E și semnul unei demisii a politicului din rolul său de gestionar al interesului public.
Legea, contestată acum, în al doisprezecelea ceas, de către guvern la Curtea Constituțională, nu aduce nici un folos nimănui. Partidele nu se aleg decât cu oprobiul unei părți din electorat, pentru că în fața celeilalte, a beneficarului teoretic, ele rămân egale, din moment ce s-au comportat la fel.
Cei pe care i-a vizat, sutele de mii de cadre didactice, pot o vreme să trăiască cu iluzia unui venit suplimentar, dar termenul e deja aproape expirat. Prețurile stau să sară în aer, iar banii în plus vor însemna în scurt timp doar mai multă hârtie. Iar asta ne afectează pe toți.
Dar dacă nimeni nu câștigă, asta nu înseamnă că lucrurile rămân cum au fost. Am primit o lecție despre cum poate funcționa o întreagă clasă politică, iar urmarea e disiparea până la dispariție a încrederii în chiar sistemul care a produs-o. Nu chiar de azi pe mâine, dar nici în foarte lung timp.
Există deja o masă critică a înțelegerii faptului că sistemul de care vorbim nu mai poate fi tolerat, iar argumentul sună în felul următor. Dacă cei învestiți să asigure funcționarea în limite rezonabile a unei societăți ajung la un moment dat să se comporte ca și cum singurul lucru care mai contează e propria lor supraviețuire, atunci existența lor devine o amenințare. Iar clasa politică, prin ea înțelegând nu politicienii în sine, ci forma în care s-au alcătuit, asta a făcut. A încercat să se salveze cu prețul interesului public care, în fond, constituie rațiunea pentru care ea însăși există. Și-a atins astfel limitele.
Ce-ar urma să se întâmple, într-o logică aproape implacabilă, e, într-o primă fază, dezagregarea. Noul sistem de vot aplicabil pe 30 noiembrie nu va produce schimbări semnificative în componența viitorului Parlament. Dar premisele alegerii lor, a viitorilor parlamentari, sunt explozive. Vor fi votați pentru ceea ce nu vor putea face, dar pentru că vor trebui măcar să încerce, o vor face cu prețul subminării propriilor partide.
Nu-mi fac iluzii că o vor face conștient și responsabil. O vor face pur și simplu pentru a-și putea justifica prezența lor acolo. Una legată de ceea ce au promis în campanie celor ce i-au votat știind foarte bine că mint.
Pentru că noul sistem electoral nu e de natură, cel puțin în această primă aplicare a lui, să schimbe calitatea parlamentarilor, el nu va produce o reformă a clasei politice, ci doar o va obliga să-și atingă și ultimele limite.
Viitorii parlamentari vor fi la fel de iresponsabili precum actualii (parte dintre ei, aceiași), dar prețul pe care-l vor plăti pentru asta va fi baza care i-a selectat. Partidul ca instituție, așa cum e ea alcătuită în acest moment, mai exact, ca structură de tip corporatist în care toată lumea-și urmărește propriul interes, dar nimeni nu plătește, pentru că nu e responsabil, atunci când survine eșecul. Asta se întâmplă acum, iar faptul că toate partidele, indiferent de valorile pe care le predică, au ajuns să se comporte la fel, e semn că și-au atins limita propriei incompetențe, iar sistemul politic pe care-l alcătuiesc s-a apropriat periculos de limita sa de rezistență. Dezagregării de care vorbeam ar trebui să-i urmeze structurarea unei noi clase de politicieni și a unui nou mod de a face politică. Iar acest lucru e, după părerea mea, inevitabil în chiar limitele următorului mandat.
