DESTINE

Un amic care, prin 1980, „a ales libertatea” și-a uitat să se mai întoarcă dintr-o călătorie în RFG, a sosit recent la Iași cu gândul – între altele – să-și reîntâlnească vechii prieteni, adunându-i în jurul unei mese la un restaurant simandicos. Ceea ce s-a și întâmplat: nu știu cum a făcut și ce-a dres, de unde a găsit noile adrese și numere de telefon, dar iată-ne pe toți împreună. Potrivit regulii matematice „două cantități egale cu a treia sunt egale între ele”, dacă nu l-aș fi bine cunoscut pe fiecare în parte, oricum aveam barem un prieten comun, așa că s-ar fi cuvenit să rămânem în oarecari relații de „bună ziua, ce mai faci?” N-a fost să fie, așa că ne-am adunat cunoștințe vechi cu care, după revoluție, comunicarea s-a întrerupt. Nu din cine știe ce pricini complicate – pur și simplu, viața ne-a despărțit… „Neamțul” ne privea pe toți cu aceeași blajină înțelegere nostalgică; de unde să știe că ne întâlneam, după un sfert de veac, într-o astfel de împrejurare și toți la un loc, pentru prima dată? Primul șoc, după așezarea în jurul mesei, a fost nerostita întrebare „Cine-i ăsta? De unde-l știu? Să fie oare…?” N-aș zice că mesenii arătau minunat. Dimpotrivă. (Evident, observația-i valabilă și în cazul subsemnatului.) Pe inginerul X l-am recunoscut mai degrabă după ținută: atitudinea în care-și ținea capul îmi părea de-a dreptul familiară… da, el este, nu poate fi decât el! Un om deosebit de capabil, deschis către tot ce-i nou, iubitor de artă – a muncit din răsputeri pentru edificarea unui mare combinat. Din zori până-n miez de noapte era acolo, în biroul directorial, iar prin târg circula gluma că doar două ferestre fost-au veșnic luminate: a inginerului și a lui… Stalin. Enorma uzină (20.000 de muncitori!) a fost apoi, pas cu pas, dotată cu utilaje din import, de ultimă generație, unele chiar unicat în Europa… Cred că inginerul are, acum, o pensie (în condițiile României) onorabilă. Nu suferă de foame, prea multe nu i-or fi lipsind. Decât, probabil, o explicație în stare să justifice îngroparea anilor tinereții și maturității într-un enorm efort de edificare, considerat, astăzi, inutil și păgubos – câtă vreme în imensele hale bate vântul ori s-au aciuat magazine cu de toate, de la biciclete la castraveți. După ce mi-a spus că stă rău cu sănătatea și că doctorii i-au diagnosticat 12 suferințe, inginerul mi-a mărturisit-o pe cea sufletească: nu înțelege de ce în alte țări, unele chiar vecine, astfel de uzine nu numai că produc fără vreo întrerupere, ci se și dezvoltă, adăugându-și secții noi și, mai ales, nu știe când și cum a greșit de și-a irosit viața în van… Cu aceeași mină ușor nedumerită și deloc iradiind mulțumire împlinită, tronează în capul mesei alt inginer. Tot pensionar, dar, de astă dată, agronom. În bună măsură, lui i se datorește împânzirea dealurilor golașe din podișul moldav cu livezi (cândva) doldora de rod. N-a trudit din greu pentru onoruri, ci, simplu, din respectuoasă dragoste față de aceste plaiuri strămoșești. În bună măsură, livezile au dispărut: tăiate, smulse, neîngrijite, furate. Din țările în care exportam mere, acum importăm… ªi agronomul va fi având o pensie acceptabilă, dar cine-l despăgubește moral – barem arătându-i că n-a greșit edificând, că nu și-a irosit absurd energiile, că n-a trăit degeaba? Menander spunea: „Dacă vei munci în tinerețe, vei avea o bătrânețe fericită.” După cum bine se vede, n-are dreptate!