Așa cum semnalam săptămîna trecută, înainte de momentul deschiderii, la Galeria de Artă „Ion Irimescu” din municipiul Suceava a avut loc joi, la vreme de după-amiază tîrzie, vernisajul expoziției de grafică a lui Anghel-Vasile Siminiuc. Înconjurat de prieteni, colegi de breaslă (didactică și artistică) dar și de cei cîțiva iubitori de frumos, care pășesc constant în perimetrul galeriei, Simi a avut parte atît de felicitările prilejuite de adăugarea încă unui an la buchetul vieții, cît și de binemeritata apreciere pentru lucrările expuse.
Un exercițiu de cutezanță
Prezentate pînă la urmă fără genericul sub care s-au constituit ca grupaj tematic, „Arhetipuri umane” sau mult mai incisivul „Viața la second-hand”, cele 31 de lucrări (care reprezintă de fapt o selecție dintr-un ciclu mai amplu făcută dintr-o grijă oarecum proteguitoare spre a nu stîrni „mîrîiala” celor care, de regulă, comentează tot ceea ce iese din tiparele obișnuitului) care surprind o lume pentru care pictorul Traian Postolache l-a trecut pe Simi alături de Henri de Toulouse-Lautrec (o lume a celor mai mult sau mai puțin marginalizați, „cu personaje uzate, vicioase”) reprezintă un exercițiu de cutezanță. Simi, despre care „jupînul”-poet Roman Istrati scrie în cuvîntul de deschidere al unui mini album (distribuit la acest vernisaj, un mini-album care nu vizează doar expoziția cu pricin, ci adună-ntre paginile sale cîteva din lucrările cu care artistul a ieșit pe simeze în ultimii ani) că „picură din penelul său metafore dumnezeiesc de frumoase…închipuind un univers contrastant, în care lumina și umbra, nuanța sau tușa viguroasă conturează nu atît imagini, cît muzica lor”, a renunțat pentru moment la decupajele sale din natură, la peisajele citadine și la nudurile adolescentine pentru a se cantona în perimetrul social.
Regizorul care dă deoparte colțul cortinei
Lucrările sale în care, dînd dovadă de o privire îndelung exersată, articulează plastic alături de chipuri veridice de bătrîni și țărani (nu din cei creionați cu…nostalgie mioritică) biografii vinovate de paria sociali, specimene care, așa cum spunea cineva, „poluează spațiul public urban” (cerșetori, schilozi, bețivi și boschetari), alcătuiesc o frescă din realitatea cotidiană. E un subiect asupra căruia artistul s-a gîndit îndelung preocupat fiind atît de dificultatea receptării, cît și de eventualul recul din partea celor care „îngurgitează” cu greu o asemenea porție de imagini necosmetizate. Portretele acestea, care se opun unei viziuni comode, nu sînt rodul unei ficțiuni speculative, ci relevă realitatea, figurile unor oameni către care societatea preferă să se întoarcă, de cele mai multe ori, cu spatele. Sînt oameni care, așa cum spunea Roman Istrati, „pășesc pe pragul umbrei finale” și, aidoma unor personaje dintr-o piesă de teatru, „acceptă sau refuză să-și joace rolul” în societate. Simi este în ecuația acestei desfășurări de destine marginale „regizorul care dă deoparte colțul cortinei”, dezvăluind un univers pe care mulți dintre noi îl ignorăm. Dar așa cum bălțile după ploaie, oricît de incomode sînt pentru pasul trecătorului, reprezintă odată cu strălucirea razelor soarelui „ochiuri lucioase de senin”, expoziția lui Simi, cu scene și personaje ale căror umbre se pierd în porozitatea cartonului sau a pînzei, este rezultatul plastic al efortului unui artist lucid, angajat social, care-și asumă în locul unei abordări piezișe sau a unui monolog cu fața la perete riscul confruntării directe, pe un subiect sensibil, cu publicul.
