Destăinuiri



Am vise care mă fac să sper că într-o zi voi fi persoana care vreau să fiu, am secrete pe care le-am depozitat în spatele inimii și care nu sunt nici grele nici ușoare, am regrete și uneori sentimente de milă, iubesc sincer ceea ce îmi oferă o clipă de fericire și urăsc profund răutatea și trufia din interiorul oamenilor. Mai urăsc când nu-mi găsesc cuvintele potrivite să spun ce simt sau ce cred și după „marea furtună” discursul din capul meu este perfect, urăsc să aud cuvinte frumoase despre mine, dar în care nu mă regăsesc.
Dar cel mai rău este că adesea am senzația de frică. Am frică să spun ce simt pentru că asta ar însemna poate să dezamăgesc pe cineva, am frică să arăt cine sunt și asta deoarece se poate să nu fiu înțeleasă îndeajuns de bine sau să nu am ce arăta, mi-e frică să par „mică” în ochii cuiva, mi-e frică de prostie și mi-e frică de necunoscut.
Sunt sigură că tot ce am descris mai sus sunt sentimentele și temerile mai multor oameni sau mulți au trecut printr-o astfel de perioadă în care neîncrederea în sine, în reacția celor din jurul lor, care ar fi trebuit să fie aproape, pentru ei, i-au făcut să eșueze tocmai pentru că nu dispuneau de acea încrederea în sine, de acel ceva care te face să mergi înainte fără să te afecteze prea mult ce cred ceilalți despre tine.
Putem face mai mult și mai multe atunci când cineva ne spune că este de acord cu noi, este de ajuns să auzim cuvintele „eu cred în tine”, pentru a reuși încă de la început ceea ce aveam în gând, avem mai multă încredere în noi atunci când o persoană iți zâmbește cu ochii încă de la începutul unei singure fraze din discursul tău.
Dar ce se întâmplă cu noi atunci când în loc de încredere simțim indiferență, în loc de apropiere, simțim priviri sau cuvinte tăioase care iți taie orice avânt ? Gândurile mărețe ce în urmă cu câteva momente păreau perfecte pentru a fi scoase la iveală se transformă în „și dacă nu…?” sau „poate nu ar fi trebuit să…” . Și de aici începe totul prost. Înăuntru nostru se dă o bătălie imensă între a continua și a renunța, iar în câteva secunde sute de gânduri apar neinvitate pentru a ne face să renunțăm și asta pentru că în primă fază gândurile negativiste au prioritate atunci când avem decizii majore de luat sau mesaje importante de transmis. Nu se întâmplă oricui, bineînțeles, însă multora, și este de ajuns să scriu mai departe. Deci, întrebarea care ne vine în minte apoi este : să tac sau să merg mai departe? Având în vedere multitudinea de gânduri despre care am vorbit adineaori, cel mai bun mod de a ne reveni din marea îndoială este să găsim ceva bun, ceva pozitiv, care ne-a făcut să luăm decizia de a vorbi, deci de a ne elibera, de a încerca să căutăm răspunsurile la întrebările care ne frământă, de a renunța pentru că vrem mai mult ș.a. .
Trebuie să încetăm să mai gândim la ce i-ar deranja pe ceilalți din jurul nostru fără să ne pese câtuși de puțin de noi, de sentimentele noastre.
Cu toții urâm răutatea din inimile unora, dar va trebui să-i privim cu milă pentru că nu știm ce anume i-a determinat să devină așa. Poate nici nu conștientizează faptul acesta. Aici subiectul este mai amplu,iar sfaturile mele ar trebui să meargă pe alt făgaș, însă va trebui să mă limitez doar a zice ca mai bine ar fi să nu ne afecteze deloc acest „lucru”.
Și ce dacă uneori nu ne găsim cuvintele care să exprime cel mai bine ce simțim, putem să reluăm discuția oricând simțim nevoia. Va fi la fel ca atunci când avem un examen oral foarte important. Spre sfârșit ne amintim că mai avem ceva de spus și putem relua oricând subiectul, pentru ca este mai important să spunem tot ce avem de spus, decât să nu mai continuăm pentru că ordinea ideilor nu a fost cea planificată la început.
Va trebui să plecăm mai des urechea la părerea celor apropiați nouă. Ei n-au cum să ne mintă că suntem buni, că facem mult pentru ei, că sfaturile noastre sunt cele mai potrivite, că am realizat ceva important. Dacă suntem prea stricți cu noi, nu ne vom vedea realizările și implicit nu ne vom putea niciodată bucura de ceea ce am devenit.
Și în final, faptul de a râvni la perfecțiune nu este nici pe departe un lucru rău, însă, va trebui să avem grijă ce anume înțelegem noi prin perfecțiune.
Am înțeles că perfecțiunea nu trebuie să reprezinte ceva de neaccesat.
N.S.



Recomandări

Reuniunea promoției 1975 – 50 de ani de amintiri și legături neșterse la Școala Gimnazială Nr. 6 Suceava

Reuniunea promoției 1975 – 50 de ani de amintiri și legături neșterse la Școala Gimnazială Nr. 6 Suceava
Reuniunea promoției 1975 – 50 de ani de amintiri și legături neșterse la Școala Gimnazială Nr. 6 Suceava

Decalog la prăznuirea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul