Metoda e simplă, veche și, periodic, reînviată cu succes. I-aș spune ”ridicarea zidului”.
Așadar, imaginezi un zid sau, chiar concret, construiești unul; unul înalt, bine păzit, aproape de netrecut și strigi – internetul și presa proastă ajutându-te: ”Cine este de partea asta a zidului, este de partea bună a istoriei, a lumii. Și e om bun!… Ceilalți, ba!”
Așa a făcut Trump, așa se străduiește Orban, cu sârma lui ghimpată. Zidul fiind proiectat, înainte de zidire, în mințile plate precum o planșă de desen, din capetele unor pretinși capi, pe care indivizii cu minți și mai plate îi vor înscăuna șefi; ei – gloată – trecând ”de partea bună a istoriei”.
Asta fac, de altfel, toți șefii triburilor europene neosuveraniste, care de care mai evlavios întru creștinism.
Și – științific dovedit! – intrând într-un grup, identificându-se cu o ideologie, în creierul individual se calmează zbuciumul cortexului cingular anterior: locul semnalelor disonanței cognitive; cele care atenționează omul că e pierdut, că e singur, nu pe ”drumul bun” și că între valorile sale – adesea cețos simțite – și faptele sale e o prăpastie.
Dintr-odată, așezându-se „de partea bună a istoriei”, omul nu mai este singur! Își găsește un sens și capătă valoare, înconjurat de alții ca el: evlavioși, ”superiori” și atoateștiutori, chiar dacă el este un nimeni.
Pierdut acum în masa celor ”de-o făptură și de-o seamă”, el devine ”cineva” și, atașat la lider ”ca marca de scrisoare”, se uită de sus, cu dispreț și, adesea, cu ură la cei aflați de cealaltă parte a ”zidului”. Gândirea binară, fără nuanțele reflecției libere, decretând: ”Cine nu este cu noi, este împotriva noastră!”
Fenomenul este prezent în toate triburile lumii civilizate unde religiile – cele câteva ”mari”, ordinele și sectele – în loc să unească oamenii, îi separă, generând dușmănii și războaie: războaiele tribale ale modernității.
Ritualurile religioase – marșuri stradale, ceremonialuri bisericești – sunt cele care, vremelnic, liniștesc omul. Vremelnic rânduindu-i haosul mintal dar, prin aderența sa la un grup, hrănind în el, ”la o adică”, vechiul și nesfârșitul ”dinte pentru dinte”.
Întrebat fiind ”Care este religia cea mai bună?”, Tenzin Gyatso – al 14-lea Dalai Lama – a răspuns: ”Cea care te face mai bun”.
Noul Testament, în pilda femeii samaritene, vine iar cu soluția…
Întrebat de femeia samariteană despre locul corect în care ar trebui ca ea să se roage: pe muntele din Samaria sau în templul iudaic din Ierusalim, Iisus – care era iudeu, nu creștin! – i-a spus că e bine oriunde, Dumnezeu fiind ”duh și adevăr”.
De aceea ar fi bine de înțeles: una este credința, ca stare și practică individuală care, prin iubire, unește și cu totul altceva este religia, ca ideologie și ritual de grup care, dușmănind, separă.
