Despre vise

Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura și vătăma sufletele omenești; chiar și monahii neîncercați, luând aminte la vise, își aduc vătămare și din această pricină trebuie neapărat să arătăm aici ce însemnătate au visele în ceea ce privește omul a cărui fire nu este încă înnoită prin Duhul Sfânt.
În vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel rânduită de Dumnezeu, ca orice om se află într-o deplină odihnă. Această odihnă este atât de deplină, încât omul, pe durata ei, pierde conștiința existenței proprii și intră într-o stare de uitare de sine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, în mod deliberat, sub imperiul rațiunii și al voinței, contenește: rămâne doar acea activitate care este indispensabilă existenței și nu poate fi despărțită de aceasta. În corp, sângele își continuă mișcarea, stomacul mistuie hrana, plămânii respiră, pielea asudă; în suflete continuă să se nască gânduri, închipuiri și simțiri, însă nu dependent de rațiune și liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconștientă a firii. Din asemenea închipuiri, însoțite de o gândire și simțiri caracteristice, se alcătuiește visul. El este adesea straniu, pentru că nu aparține sistemului de închipuiri și cugetări voluntare și deliberate, ci apare spontan și de sine stătător, potrivit legii și necesității firii. Uneori visul poartă amprenta incoerentă a cugetărilor și închipuirilor voluntare, iar uneori constituie o urmare a dispoziției sufletești. În acest fel, visul în sine însuși, nu poate și nu trebuie să aibă nici o însemnătate. Așadar, este ridicola și cu totul ilogică dorința unora de a vedea în himerele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitorului propriu său asupra viitorului altora sau vreun oarecare alt tâlc. Cum poate exista un lucru care nu are nici o pricină ca să existe?
Demonii, care au cale liberă spre sufletele noastre în vremea cât suntem treji, au cale liberă spre ele și atunci când dormim. Și în vremea somnului, ei ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră și închipuirea făurită de ei. De asemenea, văzându-ne că luăm aminte la vise, se silesc să ne facă visele cât mai interesante, iar în noi să stârnească o mai mare atenție față de aceste năluciri, să ne facă, încetul cu încetul, să ne încredem în ele. Această încredere este întotdeauna împreunată cu părerea de sine, iar părerea de sine, falsifică modul în care ne vedem cu mintea pe noi înșine, iar drept urmare, întreaga noastră activitate se lipsește de dreapta socoteală – exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit în părerea de sine, demonii încep să li se arate în chip de îngeri de lumină, în chip de mucenici și preacuvioși, chiar și în chipul Maicii lui Dumnezeu și al lui Hristos Însuși, fericesc petrecerea lor, le făgăduiesc cununile cerești, ridicându-i prin aceasta la înălțimea părerii de sine și a trufiei. Această înălțime este, totodată, și prăpastia pierzării. (Sf. Ignatie Briancianinov)