Despre viață și despre moarte

Dumnezeu este viața absolută, „Cel ce este“ (Ieșirea 3, 14), existența absolută. Și atunci, tot ceea ce ține de El este viață, este destinat vieții, în nici un caz morții, a neantizării, cufundării în neființă, așa cum atât de nefericit și de inexact se formulează adesea prin necroloagele lumii noastre secularizate și neatente la cuvinte. Ce este drept, când trebuie să definim ceea ce este cu adevărat viața, apar destule dificultăți și, de aici, greșite interpretări.
În Biserică, în limbajul liturgic, noi folosim în numeroase rânduri și cu diferite conotații acest cuvânt și ansamblul de fenomene ce țin de el. O primă venire la viață o reprezintă zămislirea, începutul existenței, act sinergic al omului și al lui Dumnezeu. Apoi, urmează nașterea, venirea pe lume, intrarea în familie și, prin ea, într-o anumită societate. După spusa Sfinților Părinți (de la Sfântul Maxim Mărturisitorul până la Părintele Dumitru Stăniloae), orice existență, fie ea cât de mizerabilă (sub orice raport), este superioară inexistenței și reprezintă prin ea însăși o mare milostivire și binefacere a lui Dumnezeu. Chiar dacă El a spus că sunt unii care pot constata la un moment dat că ar fi fost mai bine să nu se fi născut, trebuie să înțelegem prin asta faptul că existența la frontiera inferioară a relației cu Dumnezeu implică chinuri infernale.
Dar viața obținută prin naștere nu reprezintă încă mare lucru. Această simplă existență este amorfă din punct de vedere spiritual, necentrată, neorientată, supusă risipirii și disipării, lipsită de bucuria roditoare a unei relații personale autentice. De aceea Biserica vorbește în numeroase ocazii de o naștere din nou, de o a doua naștere. În primul rând, ea se referă la botez („baia nașterii din nou și… înnoirea Duhului Sfânt“ – Tit 3, 5), la lepădarea de tarele unei înțelegeri prealabile și potențiale cu diavolul și la unirea cu Creatorul și cu Prietenul tău absolut, cu Hristos și, prin El, cu întreaga Sfântă Treime.
Botezul aduce posibilitatea biruinței depline, dar nu însăși biruința, pentru obținerea căreia ne este dat să luptăm întreaga viață, expuși, din cauza slăbiciunii noastre, la continue și grave căderi. De aceea, pentru a rămâne cu adevărat vii, pentru a rămâne cu adevărat în viață, avem nevoie de repetate „nașteri“, de repere sigure și bine ancorate în dumnezeire, de canalele dăruite de Dumnezeu prin care harul necreat să ajungă până la noi și să ne umple de viața adevărată. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o continuă lepădare de rău și de „cel rău“, lucru pe care creștinul, ancorat temeinic și responsabil în viața Bisericii, știe că îl poate obține printr-o anumită străduință ascetică, prin Mărturisire (Spovedanie) și prin hrănirea euharistică cu Dumnezeu-Cuvântul („Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi“ – Ioan 6, 54).
Tainele acestea implică fiecare, în mod mistic, moartea și învierea cu Hristos, asocierea la jertfa Lui și angajarea într-o jertfă proprie (luarea propriei cruci – Marcu 8, 34), pentru a urma lui Iisus, după putință.
Dar orice act liturgic, în interiorul Bisericii sau în prelungirea ei spațială și temporală, reprezintă o posibilitate reală de a te ține de viață, în viață. În sfârșit, deplina intrare în viață, în viața desăvârșită de dincolo de moarte, în viața din care posibilitatea căderii și a păcatului a dispărut definitiv, o reprezintă Învierea. „Dumnezeu ne-a născut din nou prin învierea din morți a lui Iisus Hristos“ (1 Petru 1, 8). De altfel, Sfântul Grigore Teologul spune, în Cuvântarea a doua la Botez, că „Scriptura cunoaște o întreită naștere a noastră: cea din trupuri, cea din botez și cea din înviere“.
Dorul cel mare al omului, al celor ce vor să ajungă la sfințenie (adevărata rațiune a vieții, în fond), este de a evita moartea, nu moartea fizică, prag obligatoriu și binecuvântat, ci moartea duhovnicească, moartea care devine un stigmat de neșters al ființei („moartea cea de-a doua“ – Apocalipsa 20, 13). Pentru aceștia, moartea fizică obișnuită nu reprezintă decât o trecere, un „Paști“ spre adevărata viață. Nu cântăm noi în Biserică despre Maica Domnului că a trecut de la viață la viață, fiind Maica Vieții? Moartea reprezintă pentru cel ce a dus o viață cât de cât cumsecade, adică însoțindu-se cât mai mult cu Dumnezeu, o ieșire la liman, o intrare în „lumina cea neînserată“.
Evangheliile folosesc uneori sintagma „viață veșnică“. Ea aparține „celor drepți“ și cu o viață corectă din punct de vedere spiritual, duhovnicesc, care să conducă la viețuirea pentru totdeauna în apropierea lui Dumnezeu. Apostolul neamurilor îl vede pe om purtând ontologic în el ca pe un dor neostoit (indiferent de cât de mult conștientizează acest lucru, am adăuga noi), „nădejdea vieții veșnice“ (Tit 1, 2), în care el vede „harul lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Romani 6, 23). Ce este această viață veșnică ne spune Însuși Hristos: „Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3). Iată cât de clar mărturisește cuvântul lui Dumnezeu împotriva sincretiștilor de tot felul, pentru care Dumnezeu S-ar revela în chipuri diferite și contradictorii, dar egal valabile, diferitelor neamuri, culturi, civilizații, dând naștere la religii egal îndreptățite a se considera posesoare ale Adevărului integral sau ale unor cioburi din Dumnezeire, care numai reasamblate ar conduce la Adevăr.
Și după toată această chinuire pentru a spune ceva despre legătura explicit duhovnicească dintre viață și înviere, așa cum a sesizat-o românul, nu prin tratate savante, ci prin însăși limba lui, deci prin ceva atât de adânc țesut în ființa sa cea mai intimă, am deschis (nu întâmplător, desigur, căci nimic de acest fel nu este întâmplător) Scriptura la Evanghelia lui Ioan, în care am dat peste acest text (In. 25, 26), în care Mântuitorul Însuși mărturisește, despre Sine și despre legătura noastră cu El, atât de simplu, de direct și de complet: „Și Iisus i-a zis: Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede întru Mine în veac nu va muri!“ Să dea Dumnezeu fiecăruia să nu mai moară, ci să treacă de la viață la viață!
Costion NICOLESCU –Ziarul LUMINA