În general, cei ce neagă veșnicia pedepselor iadului invocă următoarele motive:
Dumnezeu fiind bun, zic aceștia, bunătatea Lui este incompatibilă cu veșnicia pedepselor, încît El mai curînd sau mai tîrziu, trebuie să ierte pe toți păcătoșii și să-i scoată din iad.
Teologii ruși S. Bulgakov și Vl. Soloviev, plecînd de la cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: „Dumnezeu a închis pe toți oamenii în răzvrătire, ca pe toți să-i miluiască” (Rom. 11, 32), afirmă că mila și bunătatea lui Dumnezeu depășește orice răzvrătire a omului, fapt pentru care oricît de aspru și de drept ar fi, nu-l poate ține pe om veșnic în iad. N. Berdiev justifica și el respingea chinurile veșnice pe baza bunătății lui Dumnezeu și a iubirii creștine. El aduce însă și un argument personal: cum ar putea accepta raiul pentru el, cînd știe că părinții, frații și prietenii lui sau persoane oricît de necunoscute trebuie să fie în iad? Pe de altă parte, dacă sînt creștini care în viața pămîntească nu se simt bine știind pe unii frați de ai lor în suferință, cu atît mai mult ei nu vor fi lipsiți de astfel de sentimente nici în viața viitoare. Aceasta înseamnă că știind pe frații lor în iad, chiar dacă ei ar fi în rai ar suferi din pricina stării acelora, iar atunci iadul n-ar mai fi un loc și o stare de fericire. De aceea, spre a înlătura aceasta, Dumnezeu trebuie să ducă un sfîrșit pedepselor iadului, sfîrșit despre care trebuie să știe și drepții, spre a nu mai suferi pentru frații lor din iad. Ei se vor liniști numai cînd vor avea siguranța că frații lor din iad vor ajunge totuși în rai. Deoarece Dumnezeu e drept, El nu poate pedepsi pentru vecie pe păcătoși, deoarece aceștia au făcut păcate în timp, și încă într-un timp relativ scurt și în felul acesta ar fi o disproporție între faptă și răsplată… Cu alte cuvinte, oricît de păcătos ar fi omul, ar fi nedrept ca pentru păcate săvîrșite într-o viață de cîteva zeci de ani, deci într-un interval de timp atît de scurt, să îndure pedepse pentru veșnicie. Înțelepciunea lui Dumnezeu nu îngăduie ca El Însuși să-și zădărnicească planul după care a creat lumea și omul. El l-a creat pe om pentru că acesta să fie fericit, iar pedepsindu-l pentru veșnicie, înseamnă că aceasta ar fi împotriva scopului creației.
– Răspunsul la aceste obiecții se poate rezuma în următoarele:
Datorită bunătății Sale, „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mîntuiască și la cunoștința adevărului să ajungă” (I Tim. 2, 4). Chiar din acest motiv, prin harul Său, El oferă tuturor oamenilor posibilitatea să se mîntuiască, iar aceasta unii o pot face chiar în ceasul al unsprezecelea, deci pînă la sfîrșitul vieții lor pămîntești. Dar sînt unii oameni care disprețuiesc ajutorul divin și nu vor să cunoască și să se apropie de Dumnezeu, ci trec în mod voit propria cauză a nefericirii lor.
Este inacceptabilă afirmația că suferințele celor din iad ar produce suferințe celor din rai, de vreme ce aceștia știu bine că cei din iad au refuzat pînă în ultima clipă a vieții lor ajutorul divin și că numai prin îndîrjirea lor au ajuns în iad. Dacă în lumea viitoare „locuiește dreptatea” (II Petru 3, 13), păcătoșii din iad nu pot inspira nici milă, nici compătimire celor din rai, căci numai ei singuri sînt vinovați de soarta lor, fiindcă au respins cu încăpățînare, din propria lor voință, orice ajutor sper a se mîntui, și continua în această stare. (www.crestinism.ro )
