– „…Ce va folosi omul de va dobândi lumea toată și își va pierde sufletul său?
Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37)
În predica Sfintei Evanghelii de ieri s-a vorbit despre cinstea omului și despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mântuitorul: Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea, dar își va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Auziți, frații mei, cît de mare și nemăsurată valoare are sufletul nostru și la câtă cinste și prețuire l-a ridicat Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Și dacă este așa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?
Sfânta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om „suflet”. Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt și care au ieșit din coapsele lui, au fost de toate șaizeci și șase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfânta Scriptură îl numește pe om „suflet”. Și de ce îl numește Sfânta Scriptură pe om „suflet”? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul față de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută și simțită, și numai când acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet și trup.
– Ce este omul?
Omul este un sâmbure și un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer și pe pământ. Omul este ființă care ține legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creație însuflețită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor și cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gânditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute și al celei nevăzute, de aceea Sfânta și dumnezeiasca Scriptură îl numește pe om „mare” (Isus Sirah 3, 18). Și în alt loc zice: Mare este omul și cinstit bărbatul milostiv.
Dar de ce îl numește mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu și pentru că, peste toate acestea, el este chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul unește în sine cele patru lumi în mic, omul se numește „microcosmos”, adică lume mică. După Sfântul Grigorie Teologul și după alți Sfinți Părinți ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă și macrocosmos, fiindcă este mai mare decât toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el unește în sine nu numai lumea cea văzută și simțită ci și pe cea nevăzută a îngerilor și, pe deasupra tuturor, el este singura creație făcută după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).
Să vedem în ce fel omul se împărtășește de însușirile îngerești. Îngerii se tâlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sînt cei ce ne ajută în necazuri, în scârbe și în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute și se mâhnesc de cei ce cad în păcate și le ajută să se ridice din nou prin pocăință. Îngerii slujesc la mântuirea sufletelor omenești și niciodată nu ne părăsesc, până la ieșirea noastră din viața aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pământul și slujesc mai aproape de noi la mântuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfântul Apostol Pavel a zis: Îngerii oare nu sînt toți duhuri slujitoare, trimiși spre slujbă, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii? (Evrei 1, 14).
– Sufletul omului are și el de la Dumnezeu o lucrare asemănătoare cu a îngerilor
Sufletul omului are credință și dragoste de Dumnezeu și Îi slujește cu frică și cutremur. Sufletul omului are și el putere de a sluji, de a ajuta pe frații săi, de a-i mângâia în necazuri, de a-i întări cu cuvântul și de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numește Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, București, 1938).
Sfântul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune și el că „omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvântătoare. Ce este mintea omului, aceea este și îngerul cu trup” (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viața lui Moise, p. 813). Căci trebuie să știm că numai Dumnezeu este cu desăvârșire netrupesc, că toți îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sînt preasubțiri, din foc ceresc și sînt numiți în scrierile bisericești „netrupești”.
Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ține minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfântul Duh, împărtășește și binevestește Evanghelia în care este cuvântul lui Dumnezeu și toate învățăturile mântuitoare de suflet.
Omul, asemenea începătoriilor, stăpânește orașe, țări și ținuturi, dă legi și conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți (Facere 1, 28).
Imitând ceata îngerilor care stăpânesc în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat și luminat de darul lui Dumnezeu stăpânește și el pe diavoli, îi arde cu rugăciunea și smerenia. Sufletul curat nu vrea să facă voia lor și, mai ales, nu se lasă biruit de patimile trupului și ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, și pe Fiul și pe Duhul Sfânt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).
Omul, asemenea stăpâniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri și minuni mari și în loc de a ocârmui vânturile și schimbările vremurilor el stăpânește mădularele trupului său, ocârmuiește virtuțile, alungă furtuna gândurilor și patimile sufletului, punându-le pe toate în rânduială spre slujba și slava lui Dumnezeu.
Și cu ceata domniilor se aseamănă foarte mult sufletul omului. Căci prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simțuri, și peste patimile trupului și ale sufletului său.
Sufletul omului are încă de la Dumnezeu darul pe care îl au sfintele tronuri, putând și el într-o măsură să primească și să odihnească pe Preasfânta Treime în mintea și în inima sa, prin curățirea de patimi, prin iubire și smerenie.
Omul se împărtășește puțin și de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înțelept și veghetor asupra patimilor, cu mintea și inima pline de cunoștință dumnezeiască, putând și el să reverse înțelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu spre mântuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.
Dar sufletul omenesc, imitând pe serafimi, când ajunge desăvârșit, se umple de căldură și văpaie dumnezeiască și are atâta dragoste arzătoare față de Preabunul Dumnezeu încât, pe drept cuvânt, este „un serafim în trup, un serafim pământesc”.
Omul este icoana Preasfintei Treimi
Omul este mai mic decât îngerii cu cunoștința, iar cu darul, cunoaște mai puține taine dumnezeiești decât aceștia. Așa trebuie să înțelegem cuvintele Mântuitorului despre Sfântul Ioan Botezătorul, care zice: Între cei născuți din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăția Cerurilor este mai mare decât el (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decât îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însușiri, după Sfântul Vasile cel Mare și anume: prin minte, prin cuvânt și prin voie de sine stăpânitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl și cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpânitoare, care este rădăcina tuturor bunătăților, sufletul se aseamănă Sfântului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însușiri.
