Despre valoarea întâlnirii cu celălalt

„Într-un azil de bătrâni, foarte aproape de Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, o familie cu situație financiară foarte bună vine pentru a împărți câteva daruri bătrânilor ce își purtau aici, cu demnitate, ultimii ani ai vieți, abandonați și uitați de toți cei dragi. Într-una dintre camere, la o masă, stătea o bătrână cufundată în propria-i tristețe. Cuplul intră politicos, îi pune pe masă darul ce consta în hrană și apoi se retrage, pentru a repeta acest gest cu ceilalți bătrâni. După aproximativ o oră, același cuplu care împărțise darul revine în camera bătrânei. Pe masa acesteia stătea hrana neatinsă. Mirați, binefăcătorii o întreabă: De ce nu ați mâncat? Ridicându-și privirea scăldată în lacrimi, aceasta răspunde: Nu de hrană aveam nevoie. Din aceasta primim și aici, la azil. Mi-ați fi făcut cu adevărat o bucurie dacă ați fi stat cu mine de vorbă măcar cinci minute…”
Pustiirea interioară a omului contemporan, produs al cortegiului de ideologii post-iluministe, se manifestă în deplinătatea tragismului ei tocmai la nivelul raportării la celălalt, prin abdicarea de la vocația modului de viață în comuniune. Traducerea în act a acestei eșuări face ca raportarea la aproapele să poarte marca dominării, exploatării, consumului și colonizării, iar o simplă radiografie în pagina „omului recent” ar denunța falsificarea acestei situări, involutive în fapt, de alunecare de la persoană la individ.
„Tu ești mai important decât mine”
Persoana trăiește maniera ei firească de a fi numai în comuniune ghidată după fericita formulare a teologului român Dumitru Stăniloae: „Tu ești mai important decât mine, iar decât noi doi mai important este el!”, și nu în izolarea în iadul singurătății unde astăzi simțim frigul pătrunzându-ne până acolo unde trupul se unește cu sufletul.
Întâlnirea cu omul concret
Întâlnirea cu omul concret, cu omul de lângă noi, șansă imediată pentru mântuirea sau pierderea noastră, rămâne evenimentul de vârf al vieții noastre, de care ne putem bucura sau pe care îl putem rata. Nu orice apropiere sau contact fizic este, însă, întâlnire. Aglomerația, conglomeratul sunt, și ele, realității, dar nu sunt profunde. În același sens, Olivier Clément preciza că intersectarea nu este nici ea întâlnire.
Întâlnirea înseamnă găzduirea celuilalt în noi
Numeroși sunt aceia cu care ne-am „intersectat”, prea puțini aceia cu care ne-am întâlnit. Întâlnirea nu se epuizează și nici nu se rezumă în reperele fizice, deși, de cele mai multe ori, le presupune pe acestea.
Proximitatea fizică prin situarea față către față nu este neapărat o întâlnire. Întâlnirea este mult mai mult; ea înseamnă găzduirea celuilalt în noi, ospătarea unuia din altul la agapa dăruirii de sine. Este purtarea celuilalt în noi, primirea lui în spațiul intim al ființei noastre, e dansul a două euri care se ating în ceea ce pare intangibil, care vorbesc fără a rosti cuvinte, care se aud chiar și atunci când tac, care sunt împreună chiar și în distanță.
Nu cerem nimic în schimb
Ajungem să ne întâlnim cu cineva când pe umerii noștri am așezat pentru totdeauna povara lui, când rănile lui le poate unge până și cel mai banal cuvânt al nostru, când reușim cu îmbrățișarea noastră să curmăm angoasele, căderile, neîmplinirile și tristețile lui și când, pentru toate acestea, nu cerem nimic în schimb. Ne-am întâlnit cu celălalt când și el dorește să-și facă loc în noi și când lumea lui începe să fie decorată de cromatica ființei noastre; când îl asumăm cu toate „petele” și „zbârciturile” lui și vedem, dincolo de ele, frumusețea răpitoare a chipului lui Dumnezeu din el.
Omul se definește ca suma întâlnirilor sale
Orice întâlnire are privilegiul unui început și șansa nesfârșirii, iar omul se definește ca suma întâlnirilor sale. Suntem cu adevărat numai pentru că am întâlnit și am fost întâlniți, pentru că am dat ocazia să fim întâlniți și pentru că am cerut întâlnirea. Prin întâlnire am extins lumea noastră interioară, am dilatat-o și am populat-o. Dăruind din noi în aceste succesive întâlniri ale vieții noastre nu ne împuținăm, nu ne diluăm, nu simțim o lipsă în noi, nu ne risipim și nici nu ne cheltuim. Dăruind, ne înmulțim, împuținându-ne, sporim, diluându-ne și cheltuindu-ne, creștem…
Ne lăsăm pe noi înșine
În orice întâlnire este ceva ce rămâne în noi din celălalt, chiar și atunci când acela pleacă. Lăsăm în celălalt, prin întâlnire, câte puțin din noi. Ne lăsăm pe noi înșine ca un chip sculptat în marmura ființei aceluia pe care l-am întâlnit. Și dacă timpul, distanța sau indiferența acoperă cu praful uitării pe „celălalt” din noi, el ne interoghează și se strigă din îndepărtare pe sine însuși, născând în noi dorul. Dorul este apelul „celuilalt din noi” către el însuși. Și suntem cu toții niște strigăte asurzitoare, căci freamătul „celuilalt din noi” se cheamă pe sine înapoi, ca, împreună cu noi, și nu știu pentru a câta oară, să intrăm din nou în veșnicia lui a fi…
(Viorel I. COMAN, sursa: www.ziarullumina.ro)