Când fetița mea avea un an și ceva a trebuit să o lăsăm o noapte și o zi acasă la fosta ei bonă cât timp noi am fost plecați din țară. Cum bona ei nu o mai văzuse de mult timp, am lăsat-o cu „dicționarul” scris pe o foaie: „dita” înseamnă papuci, „pononi” înseamnă pantaloni, „ceai” înseamnă lapte (de la „ceai de la Muu”) etc. Și acum îmi e dor de cuvintele de atunci și o perioadă nu am intervenit să le corectam că ne erau dragi. Știu că mulți părinți se distrează de aceste prime stâlciri de cuvinte, dar unii ajung să le mențină prea mult. Cât e firesc să le păstrezi și când e cazul să intervii să le corectezi?
Ca logoped mă confrunt deseori cu o atitudine simpatică a unor părinți și în special bunici care mă roagă să nu-i corectez pe copii, respectiv nepoți pentru că sunt adorabili prin felul în care vorbesc. Imitarea modului de vorbire infantil și încurajarea pronunțării deformate a cuvintelor spre amuzamentul celor din jur sunt conduite frecvente pe care încerc să le descurajez. În loc să i se ofere un model verbal corect, copilul este derutat și „încurajat” în același timp să adopte un comportament verbal care-l face ulterior să devină ținta ironiilor celor din jur.
După ce au loc serbările de Crăciun mai ales, unii părinți vin destul de alarmați la logoped constatând ca vorbirea nostimă a puiului lor nu a înțeles-o nimeni, nici măcar Moș Crăciun. Având în vedere acest gen de situații îi las pe părinți să decidă singuri asupra acestui aspect.
Cum poate un părinte să păstreze o stima de sine a copilului ridicată atunci când el are într-adevăr tulburări de limbaj și face parte dintr-un colectiv (grădiniță, școală) unde se poate compara foarte ușor cu alții care vorbesc corect?
Voi da un exemplu la care mă gândesc cu drag ori de câte ori vorbesc despre imaginea de sine a copiilor. Am avut la terapie o fetiță foarte drăguță care avea pistrui. Fiind ironizată de colegi pentru asta, ea le răspundea mândră: „Mama mi-a spus că pistruii mei sunt stele pe care soarele le-a așezat pe obrăjorii mei pentru a fi mai frumoasă”.
Sau aș putea să ajut părinții care au copii cu tulburări de spectru autist cu o definiție dată de o fetiță de 6 ani care m-a uluit prin profunzimea gândirii ei. În grupa ei venise de ceva timp un copil autist care era integrat cu ajutorul unui psiholog. Am întrebat-o ce părere are despre colegul ei nou. Mi-a dat următorul răspuns absolut uluitor „Este un băiat bun …dar nu are mintea lucrată!”
Am dat aceste exemple pentru a va ajuta să priviți dinspre copii spre adulți. Ascultați-i activ, acordați-le atenția de care au atâta nevoie și sădiți-le sentimentul de siguranță și încredere în posibilitățile lor de corectare. În acest fel vor contracara efectele sociale uneori devastatoare pe care tulburările de limbaj le pot provoca.
Știu ca exista pe piață cărți de logopedie și terapie a limbajului pentru specialiști. Exista și cărți pentru părinți (sau articole, site-uri, filmulețe) din care părinții să învețe cum să stimuleze dezvoltarea vorbirii copilului lor prin metode adecvate vârstei și care sunt tulburările care pot apărea astfel încât să fie atenți la primele semne?
Sunt multe DVD-URI, site-uri utile și cărți care se adresează părinților. Iată câteva dintre ele: Seria de dvd-uri Baby Human – Genii în scutece; Dvd-ul Superbebe vorbește; www.desprecopii.com; Vorbirea, un joc în 2: Introducere în metoda Hanen; http://www.logopedics.info/; www.terapialimbajului.info/; www.autism.ro; http://dislexic.ro.
De asemenea pe www.youtube.com exista filmulețe ce pot fi găsite după cuvinte specifice: dyslexia, dislalia, dysarthria, fonema s, r, t etc, speech therapy, în engleză, dar și în italiană, spaniolă sau germană.
Interviu realizat de Psih. Mihaela ZAHARIA
