Despre tulburările de limbaj la copiii mici (II)



Emilia Crîșmariu, logoped, și Mihaela Zaharia, psiholog
Emilia Crîșmariu, logoped, și Mihaela Zaharia, psiholog

Interviu cu Emilia Crîșmariu, logoped gradul II, master în logopedie pediatrică, Centrul Logopedic Interșcolar Județean Suceava
Există unii părinți care sunt îngrijorați de achizițiile verbale ale copiilor lor și apelează imediat la logoped, de multe ori când copiii sunt foarte mici sau când nu e cazul de fapt. Și exista părinți care nu iau în seama tulburările de vorbire ale copiilor lor, chiar dacă durează de mult timp iar copiii lor au vârste mari, ei pur și simplu le ignoră sau le neagă spunând deseori „și cutare a început să vorbească la 5 ani și uite ce deștept e acum”. Care sunt semnele și vârsta la care părinții ar fi sfătuiți să ceara părerea unui logoped?
Cel mai tânăr client, adus la o evaluare de mama lui, pentru că „nu vorbea corect”, a fost un copil de 1 an și nouă luni. M-am bucurat mult să descopăr un părinte atât de preocupat de evoluția comportamentului verbal al copilului. În același timp am cunoscut o mamă care a simțit încă de când copilul avea câteva luni că este ceva în neregulă în modul lui de relaționare și, cu toate că a semnalat de multe ori medicului pediatru acest aspect, acesta a considerat că nu este o problemă suficient de serioasă și că își face probleme degeaba. Din păcate, în acest caz medicul s-a înșelat, ulterior copilul respectiv fiind diagnosticat cu tulburare de spectru autist.
Antenele fine ale instinctului de părinte sesizează imediat orice semn că ceva nu este în regulă cu copilul. Ceea ce duce însă la amânarea consultării unui specialist este intervenția mecanismelor de apărare (negarea, în special). Explicații „liniștitoare” gen… „Mi se pare mie…” sau „Va crește mare și problema va dispărea…” nu fac decât să se piardă timp prețios și să fie clar în detrimentul copilului și a evoluției lui ulterioare.
Dacă observați la copilul mic (0-2 ani) absența răspunsului la sunete, contact vizual redus, absența zâmbetului, interes redus față de persoanele care-l îngrijesc, lipsa gânguritului la sfârșitul primului an, lipsa pointing-ului (nu arată cu degetul) după vârsta de 12 luni, eșecul în însușirea mersului la 15 luni, apoi (la 2-3 ani) folosirea limitată a gesturilor și a cuvintelor pentru a-și comunica nevoile, interes scăzut pentru alți copii, joc fără scop, foarte des repetat, vorbirea repetitivă ca un papagal, absența controlului sfincterian este bine să consultați un medic neuropsihiatru infantil sau alți specialiști. Dacă în perioada 3-5 ani copilul prezintă dezinteres față de interacțiunile sociale, are o vorbire neinteligibilă, manifestă dificultăți în păstrarea echilibrului, se joacă foarte puțin etc, sunt de asemenea semnale de alarmă care reclamă intervenția specialiștilor.
O atenție deosebită trebuie acordată copiilor cu nedezvoltarea totală a limbajului, celor cu întârziere în dezvoltarea vorbirii cauzată de deficiențe neuro-endocrine, pareze ale mușchilor articulatorii, deficiențe auditive, malformații ale aparatului fonoarticulator, instabilitate psihomotorie accentuată etc. În aceste situații speciale, intervenția logopedului chiar de la aceasta vârstă este absolut necesară.
Alte semnale de alarmă în ceea ce privește comportamentul verbal care sugerează prezența unei tulburări de limbaj sunt următoarele: un copil care la vârsta de 4 ani nu pronunță corect sunetele și nu vorbește în propoziții este considerat a avea dificultăți de vorbire, copilul care vorbește prea repede sau prea rar sau repetă anumite sunete, silabe, cuvinte prezintă tulburări de ritm și fluență ale vorbirii, copilul care nu utilizează corect și eficient fluxul expirator în vorbire, copilul care nu citește corect, fluent și conștient, copilul care omite, inversează, substituie, adaugă litere și silabe atunci când scrie sau citește, copilul cu o voce scăzută, inexpresiva etc.
Cunosc personal oameni de succes în domeniul comunicării și psihologiei din străinătate care atunci când au fost mici au fost dislexici. Nivelul lor de inteligență a fost mereu ridicat însă la școală au avut dificultăți să învețe să citească, preferând alte mijloace de a învăța: să observe ce fac alții si să facă și ei la fel, să privească la televizor, să asculte ce vorbesc oamenii sau emisiuni de radio etc. Ulterior au reușit și să citească și au avut contribuții foarte importante în domeniul în care lucrează, dar cu mult efort la început.
Se întâmplă des ca tulburările de vorbire ale copilului să îi afecteze succesul școlar, respectiv scrisul și cititul atunci când începe școala? Ce ii sfătuiești pe părinți să facă în cazul în care se întâmplă acest lucru?
Mă bucur că mi-ai adresat această întrebare. Este o diferență foarte mare între percepția celor cu dislexie în străinătate și ceea ce se întâmplă la noi. Am înțeles că Studiourile PIXAR angajează doar persoane cu dislexie tocmai pentru că au o percepție atipică a relațiilor spațiale. Deci persoanele cu dislexie sunt valorizate pentru calitățile speciale pe care le au. Ce se întâmplă la noi… Să vă dau un exemplu.
Am cunoscut un copil care avea tulburări de scris-citit și care era stigmatizat de oamenii care trebuiau să-l susțină cel mai mult și anume familia și, mai ales doamna învățătoare. Neînțelegând problema reală a copilului respectiv, acesta era amenințat cu repetenția și umilit în fața clasei pentru că nu știa să scrie și să citească fiind considerat pur și simplu leneș. Acest copil însă desena pur și simplu minunat și câștiga multe concursuri de desen, acesta fiind principalul motiv pentru care doamna nu-l lăsa repetent… Din fericire lucrurile au evoluat, informațiile despre această tulburare au pătruns în mediul școlar și au determinat o schimbare de atitudine atât din partea familiei cât și a dascălilor. Diagnosticarea dislexiei-disgrafiei se face în clasa a II-a, după ce copilul a parcurs toate literele și s-a familiarizat cu deprinderea scris-cititului. Dacă se observă dificultăți în însușirea scris-cititului, trebuie investigate într-o primă etapă eventualele probleme de vedere sau de auz ale copilului. Dacă nu sunt astfel de probleme și dificultățile de scris-citit se mențin atunci părinții trebuie să ia legătura cu un logoped.
Interviu realizat de Psih. Mihaela ZAHARIA