În termeni psihiatrici se arată că impulsul suicidar e o formă de raptus (lat. raptus, răpire), o manifestare paroxistică având debut exploziv. Este vorba de necesitatea imperioasă a descărcării unei stări afective intense, cu consecințe deosebit de grave. Caracterul impulsiv al gestului face parte din descrierea unui fenomen morbid, în esență irațional, astfel încât, nu de puține ori, manifestă o amnezie lacunară a actelor autoagresive, atunci când înfăptuitorul lor revine la o stare de cvasinormalitate.
Știm că în viziunea creștină sinuciderea este considerată un păcat de moarte, prin lepădarea de supremul dar făcut de Dumnezeu: viața. Aplicând discernământul lor duhovnicesc la fenomenologia manifestărilor psihice atipice, Sfinții Părinți au deosebit actele omului, în aparență asemănătoare, după substratul lor adânc. În general, ei consideră că există un determinism spiritual cel puțin la fel de demn de luat în seamă, în evoluția vieții individului uman, ca și determinismul organic, și astfel, suntem chemați să cugetăm la faptul că o boală psihică are cauze ce nu pot fi considerate și soluționate prin mijloace strict fizice.
Ca fapt, știm că dorința și căutarea morții sunt constante în depresia majoră, în acea stare interioară fără orizont prin prisma căreia chiar realitatea din afară s-a de-realizat și s-a „șters”. În consecință, avem cazul când autodistrugerea prin orice mijloace apare, pentru acest bolnav depresiv, dincolo de absurdul căii pe care el și-a ales-o, singura posibilitate rapidă de evadare dintr-un spațiu concentraționar. Impulsivitatea sau rapiditatea acțiunii e menită să mascheze iraționalitatea și grozăvia acestui act, pe care o minte integră nu îl poate „penetra”, nu îl poate „înțelege” cu „desfășurătorul” intuiției empatice.
Creștinii își pun credința în Dumnezeu, Ființa care pătrunde inima și rărunchii omului, acolo unde motivațiile de profunzime, cel mai adesea, rămân ferecate în carapacea incomunicabilă a unui destin. Dumnezeu este, astfel, singura Ființă care judecă lucrurile „dinlăuntru”, de aceea se spune că necunoscute sunt căile Judecății Lui.
Ca păcat de moarte, suicidul este considerat astfel în perspectiva unui destin care a putut alege binele, dar nu a făcut-o. Refuzul omului de a se pregăti spiritual în viață, de a deveni astfel responsabil pentru sine însuși și capabil de a alege adevărata libertate, reprezintă o eroare gravă și tragică. Știm însă că există și propovăduitori în mod fățiș ai sinuciderii, de tipul sataniștilor, care, fără să conștientizeze ce fac, dezvăluie substratul cel mai adânc al acestui act contrar vieții și, în esență, lui Dumnezeu: ispita satanică. Pe lângă aceasta, ruperea cu totul nenaturală, printr-un act de agresiune, a legăturii profunde dintre corp și suflet atentează la însăși condiția euharistică implicată în această legătură.
Cineva poate fi de acord cu cele spuse mai sus, dar practic se întâmplă ca în momentul ispitei să sufere o stare de „părăsire”, în care toate adevărurile teoretice sunt eclipsate. Ce anume ne poate ajuta atunci să înfruntăm un asemenea gând, precum al sinuciderii? Aici are un mare rol exercițiul ascetic, deprinderea practică a nevoinței creștine cu reflexele ei câștigate în timp, și totodată încredințarea de sine în voia lui Dumnezeu. Astfel, la vreme de încercare vom putea răbda martiriul pătimirilor și vom putea priveghea în Vinerea Mare a vieții. (Florin CARAGIU)
