Despre suferință și boală în viziunea moralei și eticii ortodoxe ( I )

– „Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om…” (In. 5;7)
Etimologic cuvântul „etică” provine din grecescul „ethos” care în accepțiunea sa modernă descrie ansamblul normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți. Etica stabilește percepția pozitivă sau negativă a comportamentelor umane așa cum sunt ele percepute de o anumită grupare socială. Etica constituie de fapt puntea de legătură dintre aspectele practice și teoretice ale moralei.
Bio-etica este o ramură mai nouă a eticii care studiază impactul recentelor descoperiri medicale asupra vieții individului și societății. Problemele potențiale create de noile tehnologii medicale sunt numeroase, spune Vasile Astarastoae, redactorul revistei Române de bioetică, și trebuie să medităm îndelung dacă ele vor face mai mult bine decât rău. Dezvoltarea tehnologiilor va continua fără îndoială fie că noi vrem sau nu, pentru că ele reprezintă o ramură importanta a științei.
Cu alte cuvinte nimeni nu poate sta în calea progresului. Nici Biserica Ortodoxă nu dorește să frâneze acest progres, însă este datoare să păstreze un ochi atent asupra acestora și să avertizeze credincioșii săi asupra eventualelor nereguli sau abateri de la învățătura creștină. De aceea este necesară Bioetica Ortodoxă, care studiază aceste probleme din punctul de vedere al moralei creștine, fiind interesată în principal de influența lor asupra vieții spirituale ale creștinilor ortodocși.
Deși există mai multe comunicări oficiale cu privire la diferite aspecte ale bioeticii, datorită complexității acestora și a vitezei cu care evoluează știința medicală, Biserica Ortodoxă Română nu s-a putut pronunța oficial în privința tuturor fațetelor acesteia. Există însă din ce mai mulți mai mulți autori, preoți ortodocși, medici creștini etc. care au abordat aceste probleme alcătuind o bibliografie de specialitate. Din păcate însă, datorită fragmentării acestor surse, omul obișnuit nu are acces direct la ele, în consecință marea masă a populație fiind complet ignorantă asupra problemelor de bioetică. Vedem astfel un exemplu din România, când un caz de fertilizare in vitro la o femeie de 67 de ani a înfierbântat pentru câteva luni opinia publică, nepregătită pentru un asemenea șoc.
Ținând seama de complexitatea problemelor bioeticici moderne și de limitările autorului, în prezentul eseu se va aborda o temă mai generală, aceea a bolii și suferinței, dorind a compara atitudinea omului modern cu a credinciosului creștin ortodox față de acest subiect.
În capitolul al doilea din evanghelia de la Sf. Ap. Marcu ni se relatează istoria celor patru tovarăși care-l aduc pe prietenul lor, un slăbănog cu patul prin acoperiș la Iisus pentru a fi vindecat (Mc.2:3-12). Acesta nu este singurul slăbănog vindecat de Mântuitorul, în Duminica a patra după Înviere, Sfinții Părinți au rânduit Evanghelia așa numită a slăbănogului, în care ni se istorisește cum Iisus vindecă un paralitic țintuit la pat de 38 de ani (In 5:1-15). Dacă în primul caz ni se descoperă relația directă dintre păcat și boală, în cel din urmă ni se predă lecția răbdării și acceptării suferinței ca mijloc de vindecare sufletească.
Omul contemporan, trăind într-o societate bazată pe confort și lipsă de griji, nu mai vede rostul suferinței pământești. Dacă este atins de o boală el se revoltă imediat „ de ce eu, de ce tocmai eu, și nu celălalt?” El nu mai caută răspunsul înăuntrul său, cum ar fi normal, ci încearcă să-i atribuie o cauză exterioară sieși. Sf. Episcop Nicolae Velimirovici spune „în nebunia și mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare ființă de pe pământ și din cer, ca fiind responsabilă pentru suferința sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferința sa în chip adevărat.” Câtă deosebire între această atitudine egoistă, și atitudinea bunicilor noștri care spuneau că dacă Dumnezeu nu te încearcă cu o boală sau suferință S-a depărtat de la tine. De unde această diferență de atitudine?
Deși ambele concepții îl privesc direct pe om, locul în care ele se despart este relația acestuia față de Dumnezeu. În societatea modernă, și mai ales în medicina avansată, omul este pus în centrul tuturor preocupărilor, către om și către dorințele acestuia se îndreaptă toată atenția și eforturile, pentru a-i crea o viață cât mai lipsită de probleme. Această abordare îl scoate din ecuație pe Dumnezeu, Creatorul omului, și pervertește scopul însuși al vieții. Țelul creștinilor, după modelul adus de Hristos, nu este o viață fără griji, boli și suferințe, ci a se ridica din starea căzută, printr-o viață de luptă continuă și conlucrare cu harul, pentru a deveni fii după har ai lui Dumnezeu. O viață trăită numai pentru a fi trăită, o sănătate numai pentru sănătate se golește de sens devenind goală și fără miez.
Se încearcă astăzi totul ca omul să nu mai simtă nici o durere, să se vindece de orice boală, să nu se vadă nici o urmă a trecerii timpului pe trupul său. Aceasta grijă exagerată față de trup duce însă, vom vedea mai departe, la excese și chiar paradoxuri morale.
În contrast, Biserica Ortodoxă primește boala, sau suferința în general, ca o modalitate de curățire, o încercare prin care, trecând cu demnitate, putem deveni mai buni și mai receptivi la darurile primite de la Dumnezeu. O valoare mai înaltă decât viața biologică, spune păr. Arhim. Juvenalie Ionașcu, este viața veșnică, la care viața biologică trebuie să conducă.
Sigur că nu este nimic rău în a dori alinarea suferințelor. Biserica nu condamnă medicina în general, ci, din contră, o binecuvântează. Iisus Hristos însuși a alinat suferințele atâtor bolnavi. Există însă o tendință în medicina modernă de a duce lucrurile dincolo de o limită, de a vindeca cu orice preț, chiar cu prețul vieții altor oameni.
Spre exemplu, o știre mi-a atras atenția. Un grup de cercetători din Singapore au reușit să cloneze celule umane și să creeze mai mulți embrioni pentru a fi folosiți în scop așa zis „terapeutic”. Este vorba de cercetarea în domeniul celulelor așa numite stem embrionare, considerate, de mulți un viitor leac universal. (Pr. Vasile Tudora)