Cu ce să încep acest nou an, dacă nu cu un cuvânt despre speranță? Îmi amintesc un poem al lui Octavian Paler care spune că „speranța e un cuvânt dificil și cel care cântă ploile riscă să fie disprețuit și lovit chiar cu pietre, urmărit și de zei, și de oameni pentru nebunia și curajul său care cântă ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând brațele rămân răstigniți în aer ca pe dealul Golgotei” (Scrisoare domnului Hölderlin).
Speranța e un cuvânt dificil atât timp cât nu este golit de conținut, cât nu este o monedă fără chip cu care cumpărăm deșarte închipuiri. Atât timp cât nu dorim să traversăm spațiul prezentului, în care nu putem respira, printr-o neorânduială a imaginației. Atâta timp cât, în pustiu fiind, nu ne agățăm de chipurile unor zei înșelători, și suntem capabili de a privi cu luciditate prezentul.
Speranța nu poate fi decât a celui care se încredințează pe sine, și viața lui toată, lui Dumnezeu, așa cum spunem duminica la Liturghie. Atunci, cu adevărat, nimeni nu va fi împotriva acelui om, a cărui viață se va rotunji, se va împlini, rodie în palma protectoare.
Vremurile grele scot în evidență înălțimea spiritului uman
Speranța este departe de a fi un cuvânt dificil, și-l putem pune primul pe lista cuvintelor cu putere multă. Vremurile grele au această calitate, de a scoate în evidență înălțimea spiritului uman. Cât credem, cât sperăm, cât iubim, atât valorăm. Și atât valorează și viața noastră.
Existențialiștii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în fața unei lumi închise, fără ieșire. În povestirea lui Sartre, Cu ușile închise, camera este un fel de infern, un spațiu închis, lipsit de ferestre și pat, cu lumina permanent aprinsă și ușa încuiată pe dinafară. Un spațiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieși.
Arta sintetizează atitudini. Nici măcar acea jumătate de măsură în credință, biblicul „cred, Doamne, ajută necredinței mele”, nici măcar dorința de a crede nu pătrund în arta sartriană. Întunericul este total, pustiul nemărginit.
Să reînvățăm speranța
Paler propune însă altceva: să reînvățăm speranța. Într-un dialog imaginar cu poetul Hölderlin, îi răspunde acestuia printr-un poem și vorbește despre poezie, deși nu se referă doar la cei care scriu versuri, ci la capacitatea specifică omului de a-și depăși condiția de muritor prin valorificarea virtuților sale. Și speranța este una dintre virtuți, care se poate verifica mai ales în perioade de lipsuri, în perioada de secetă.
„Ați scris undeva un vers: – spune Paler – „La ce bun poetul, în vreme de secetă?”, și tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj este să vadă cerul pârjolit și să spere. Și înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranță și cântec.”
Să demonstrăm că speranța nu este un cuvânt dificil!
Așadar, binele să fie mai întâi în cugetele noastre, acesta este crezul prin care Paler justifică poezia. Și cere poetului să fie un profet al speranței, care să amintească celorlalți că au datoria să spere: „Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar, un poet care nu e un profet al speranței, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței.”
Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui poet: aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toți poeți anul acesta! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este un cuvânt dificil! Să răspundem și noi, cu Octavian Paler, la întrebarea pusă de Hölderlin: „La ce bun poetul în vreme de secetă?”
Să răspundem astfel, că poetul – adică sufletul viu al fiecăruia – trebuie „să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc și ne dor, când soarele arde și mâinile miros a îndoială…”
” Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui poet: aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toți poeți anul acesta! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este un cuvânt dificil! Să răspundem și noi, cu Octavian Paler, la întrebarea pusă de Hölderlin: „La ce bun poetul în vreme de secetă?”
(Monica PATRICHE, Ziarul Lumina)
