Despre smerenie

Un oarecare sihastru trăia în pustie și avea un frate mirean, în lume, într-un oraș. Iar, după ceva vreme, a murit fratele său, și a rămas în urma lui un copilaș de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo și a luat pruncul și l-a dus cu sine în pustie, la chilia lui și îl hrănea pe el cu finice și cu alte verdețuri din pustie, de care mînca și el. Și n-a văzut copilul nici un om, fără numai pe bătrînul sihastru, care îl hrănea pe el, de cînd l-a dus în pustie, nici femei, nici sat, nici pîine n-a mîncat, nici n-a știut ce este și nici cum este viața lumii acesteia. Ci, totdeauna, era în pustie cu bătrînul, postind, rugîndu-se și lăudînd pe Dumnezeu. Și așa a petrecut, întru acea pustie, optsprezece ani, și s-a săvîrșit.
Iar, după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, ca să-i descopere lui, despre acel copil, în care ceata de sfinți este rînduit. Și, după multă rugăciune, cu osîrdie făcută, i-a arătat lui Dumnezeu cele despre copil. Că a adormit și a văzut în vis un loc oarecare întunecat și plin de toată scîrba; și în mijlocul acelui loc era aruncat acel copil, zăcînd în mare necaz și supărare nespusă. Aceasta văzînd, bătrînul s-a mirat și a început a grăi către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta ? Au doară nu era curat acest copil de toate spurcăciunile trupești și necurățiile lumești ? El, care în toate zilele și nopțile te laudă pe Tine și postea, priveghea și se ostenea și de nici un păcat lumesc nu era atins ? Dar acum, ce este aceasta, de-l văd pe el la acel loc de necaz, pedepsit ? Dar noi, care sîntem născuți și crescuți și îmbătrîniți în păcate, ce nădejde de mîntuire să mai avem ? O, amar și vai mie”.
Acestea, și mai multe, cu plîngere și tînguire grăindu-le bătrînul, a stat înaintea lui îngerul Domnului și i-a zis: „Ce plîngi așa, bătrînule, și te tînguiești pentru acel copil, care cu adevărat, de păcatele cele trupești și lumești neatins a fost. Și a se ruga și a posti, și a priveghea l-ai învățat pe el, dar a se smeri, pentru ce nu l-ai învățat pe el ? Că avea mîndrie mare și înălțare întru inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curățenia și viața lui cea neatinsă de lume, că este un om mare și mare sfînt, mai mult decît cei din lume; și cu acea mîndrie înaltă, întru inima sa, a și murit. Deci, dar, să cunoști că nu este nedreptate la Dumnezeu. Căci tot cel ce se înalță pe sine cu gîndul, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice Proorocul”. Acestea zicînd, îngerul s-a făcut nevăzut.
Iar bătrînul și-a venit în fire și în cunoștință și a tot plîns neîncetat, pentru soarta copilului, pînă la sfîrșitul vieții sale, punîndu-și nădejdea în mila lui Dumnezeu.