Despre Sfintele Icoane în general

Cuvântul icoană vine din grecescul εικωυ care înseamnă la origine asemănare și are două sensuri, unul mai larg și altul mai restrâns, și care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau pe un sfânt, cu putință de zugrăvit datorită trupului pe care l-au avut, Cărora li se aduc închinare sau cinste, după principiul: „cinstea dată icoanei trece de la cel zugrăvit pe icoană.” (Pr. Prof. Ene Braniște, Iconografia creștină, în Studii Teologice, XIV (1962), nr. 5-6, pag. 328).
După Sfântul Ioan Damaschin „icoana este asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat în icoană și care nu seamănă în totul cu originalul, adică cu cel reprezentat.” (Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, trad. de D. Fecioru, București, 1937, pag. 113).
Ca reprezentare picturală, icoana poate fi privită sub mai multe aspecte, ca: istoric, estetic, didactic și arheologic, dar ea nu aparține artei sacre, ci cultului Bisericii, împreună cu Sfânta Scriptură și Sfintele Taine. În general, sub numele de icoană, înțelegem orice reprezentare vizuală a unui lucru, care a fost făurit cu diferite mijloace ale artei (pictură, sculptură, desen, fotografie etc.) sau care a fost executat cu penelul sau cu creionul pe pânză, pe lemn, pe metal, pe hârtie, fie cu dalta (în lemn sau piatră) sau cu alte unelte. Așadar, în sfera largă a noțiunii de icoană intră și statuile, sculpturile, gravurile, basoreliefurile și altele.
În sensul restrâns al cuvântului, numim icoane numai reprezentările grafice, adică făurite prin mijlocul desenului sau al picturii. În acest sens, putem numi icoane și tablourile religioase și toate operele picturale inspirate de ideea religioasă și pusă în serviciul Bisericii, deci zugrăveala bisericească în ansamblul ei.
În sensul cel mai restrâns al cuvântului, sub numele de icoană se înțelege „numai reprezentarea Mântuitorului, a Sfintei Fecioare Maria, a sfinților sau a scenelor sfinte” (Pr. Prof. Dr. Alex Moisiu, Cinstirea Sf. Icoane în cultul ortodox, pag. 588).
După forma și materialul din care sunt făcute, icoanele pot fi mobile sau fixe (cele de pe pereții bisericii, de pe catapeteasmă) sau mobile (cele din casele credincioșilor sau marea majoritate a icoanelor).
Avându-se în vedere întrebuințarea sau destinația lor, icoanele pot fi de mai multe feluri:
a) Icoane întrebuințate în biserică (destinate cultului public), cum ar fi: icoanele ce se pun pe iconostas, icoane pentru procesiuni (icoana Nașterii Domnului), icoane native și altele;
b) Icoane întrebuințate în cultul particular, cum ar fi: icoanele familiale, icoanele de pe troițele de la marginea drumurilor, iconițe portabile (care se poartă pe piept sau la gât).
„Icoana nu e o simplă imagine și nici o oarecare reproducere, ci ea este un arhetip al divinului ce s-a descoperit în uman, un mesaj al vieții de dincolo de veac, fiind purtătoarea unei lucrări ce nu se aseamănă cu nimic din lumea noastră, dar care aparține de acum și acestei lumi.” (Pr. Ilie Moldovan, Cu privire la icoanele ortodoxe, pag. 898)
Icoana fiind opera Sfântului Duh, sensul ei suprem îl formează frumusețea duhovnicească deoarece Biserica este ea însăși locul prezenței Duhului, ea află în sine criteriile înțelegerii și aprecierii religioase a icoanei.
Cu privire la cele dintâi icoane avem o relatare în Vechiul Testament, și anume, citim în cartea Ieșirii XXVI, 31: „Să faci o perdea de in răsucit și de mătase violetă, stacojie și vișinie, răsucită, iar în țesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusință”, că Dumnezeu îi poruncește lui Moise să facă doi heruvimi de aur deasupra Chivotului Legii; precum și pe perdea și coroanele țesute să fie chipuri de heruvimi. Importanța acestor heruvimi în fața lui Dumnezeu rezultă și din insistența cu care Dumnezeu îi cere lui Moise ca să fie lucrați acești heruvimi, atât cei de deasupra Chivotului Legii, cât și cei de pe perdea. Dumnezeu poruncește lui Moise ca să spună “fiilor lui Israel să aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeșnicul în toată vremea, în cortul adunării, în fața perdelei celei de dinaintea Chivotului Legii.” (Ieșire XXVII, 20).
Proorocul David se închină și el, ca fiecare evreu, în casa lui Iehova înaintea chipurilor de heruvii, căci citim în Psalmul V, 7: „Iar eu, întru mulțimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfântul locașul Tău, în frica Ta”, cuvinte ce-au rămas până astăzi în ritualul pregătirii slujitorilor înainte de începerea Sfintei Liturghii.
Înțeleptul Solomon a urmat și el aceleași porunci la ridicarea mărețului său templu: „Pe toți pereții templului de jur împrejur, pe dinăuntru și pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici și flori îmbobocite” (3 Regi VI, 29). Înaintea acestor chipuri ale Vechiului Testament iudeii aduceau jertfe (3 Regi III, 15), preamăreau pe Dumnezeu în cântări (Psalmul XXXVII, 1), tămâiau (Ieșire XXX, 1).
Mai târziu, regele Ezechia (725 – 697 î.d.Hr.), văzând că iudeii tămâiau chipul șarpelui și ard parfumuri în fața lui, a poruncit ca acesta să fie distrus, de teamă ca poporul iudeu să nu cadă în idolatrie (4 Regi XVIII, 3-4).
„Împodobirea Cortului Sfânt, apoi a templului din Ierusalim cu chipuri de heruvimi, avea un caracter simbolic și temporar, deoarece toate cele din Vechiul Testament nu erau decât închipuirea și umbra celor cerești” (Pr. Prof. I. Rănureanu, Cinstirea Sfintelor icoane în primele trei secole, p. 621) sau „umbra bunătăților celor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei X, 1).
La venirea Sa în lume, Mântuitorul găsește icoanele în templele de atunci, fără să le desființeze, așa cum a desființat jertfele de animale, Legea talionului și altele. El nu le considera asemenea idolilor, ci potrivite cu sfințenia templului, în care nu se concepea ca să se facă negoț și să fie profanat tot ce-i aparține. Mântuitorul și Sf. Apostoli au frecventat templul, se rugau în el, în care chipurile de heruvimi erau în mare cinste. Sf. Pavel se închină și el la templu înaintea chipurilor de heruvimi (Fapte XXIV, 11), așezate de Solomon la zidirea templului.
Curând însă după întemeierea Bisericii, creștinii au simțit necesitatea reprezentării persoanelor sfinte și în forme vizibile, mai ales acei creștini proveniți dintre popoarele indo-europene, care nu puteau concepe Divinitatea decât în forme concrete sau vizibile. Creștinii au dorit chiar de la început să aibă mai ales chipul Domnului nostru Iisus Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, Care S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare a fost găsit ca un om (Filipeni II, 6- 7). El este „singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Iisus Hristos”. Dragostea ce-o avem pentru Cel ce S-a răstignit pentru ei I-a îndemnat ca chipul ce-L aveau în inimă să-L pună și-n casele lor, ca rugându-L acolo să și-L înnoiască cu o și mai mare putere în suflet și în viața lor.
În Biserica primară nu se poate vorbi de o reprezentare directă a chipului Mântuitorului. Bunii creștini din primele secole creștine s-au ferit din cauza persecuțiilor să picteze sau să înfățișeze chipul lui Hristos și de aceea ei s-au folosit de simboluri și alegorii, mai mult sau mai puțin criptografice, cunoscute de creștinii care erau inițiați. De la sensul spiritual al reprezentărilor s-a ajuns la simbolul iconografic. Primii creștini au scos simboluri din diferite domenii, ca: Vechiul și Noul Testament, scrierile și iconografia iudaică, scrierile patristice ale primilor Părinți și scriitori creștini, istoria contemporană, scenele reale ale vieții zilnice, literatura și mitologia greacă și romană și, mai ales, scenele pastorale din perioada elenistică.
Tradiția bisericească susține că cea dintâi icoană a Mântuitorului provine din vremea vieții sale pământești, iar icoana Maicii Domnului ar fi fost pictată curând după Cincizecime, de Evanghelistul Luca. (Doctorand Mihai D. Radu, Icoanele în istoria artei bisericești și a cultului creștin ortodox, pag. 426)
Chiar dacă documentar cultul icoanelor este atestat din sec. al IV-lea, ținând seama de faptul că icoana ocupase deja locul ei în viața Bisericii și devenise obiect al tradiției, înainte de a începe să fie obiect al speculației teologice, și înainte de a începe îndoiala asupra posibilității de a-L reprezenta pe Dumnezeu și de a cinsti icoanele trebuie să admitem existența lor chiar din perioada imediat următoare întemeierii Bisericii, când viața creștină pulsează mai puternic ca oricând.
„Pictura catacombelor reprezintă pentru întreaga creștinătate un tezaur inestimabil de valori artistice și religioase care dau mărturie despre existența icoanelor încă din cele mai vechi timpuri ale creștinismului, despre sentimentul de profundă trăire religioasă și despre concepția teologică a primilor creștini.” (Sergiu Bulgakov, Icoana și cinstirea ei, Paris, 131, pag. 14)
De la sfârșitul secolului al doilea se trece la o fază portretistică, reprezentând subiecte biblice, iar începând cu secolul al treilea apar scene cu sensuri liturgice. Începând cu faza portretistică apar scene reprezentând pe Mântuitorul în diferite momente ale vieții, pe Sfânta Fecioară, pe Sf. Apostoli și alte personaje din Noul Testament, chiar celelalte persoane ale Sfintei Treimi și personaje din Vechiul Testament.
Primele portrete ale Domnului Iisus Hristos au apărut în cercurile gnosticilor carpocratieni, care venerau chipul lui Hristos, împreună cu chipurile lui Pitagora, Platon și Aristotel, pe care le încoronau cu flori. Sfântul Irineu, cel dintâi care relatează aceasta, spune că „o femeie gnostică numită Marcellina, din secta gnosticului Alexandru Carpocrate, venind la Roma, în timpul popii Anicet (155-166) avea chipul lui Hristos, făcut dintr-o oarecare materie într-o formă de relief, din ordinul lui Pilat, așa cum s-a arătat El oamenilor, în timpul vieții Sale” (Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Cinstirea sfintelor icoane în primele secole creștine, pag. 642).
Existența picturii și a icoanelor în primele secole ne duce la concluzia că ele nu aveau doar un scop decorativ, ci și unul pedagogic, strâns legat de viața religioasă a creștinilor.