Despre săvîrșirea faptelor bune

Dacă cineva face o faptă, aparent bună, chipurile – o milostenie, cred că sînt oameni drăguți și buni și că ceea ce fac le este de ajuns la mîntuire, ba chiar îi susțin pe cei de alte credințe că ar fi mai aproape de mîntuire, dovedindu-ne „dragostea” și „ajutorul” lor reciproc. De aceea în cele ce urmează vom încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Sfinților Părinți, să arătăm ce ne învață Sfînta noastră Biserica Ortodoxă Universală în acest sens, ferindu-i astfel de la rătăcire pe toți acei ce au „urechi de auzit” și cu adevărat vor să se mîntuiască.
În zilele noastre sînt tot mai mulți creștini care, de fapt, nu știu în ce constă creștinismul și rareori întîlnim, în numeroasa gloata a celor ce se numesc creștini, unul care e creștin nu doar cu numele, ci și în fapt.
După învățătura de credință ortodoxă „Cea dintîi datorie și cea mai mare grijă a credinciosului în viață este grija de mîntuirea sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preț pentru el ca mîntuirea sufletului, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: „Ce va folosi omului de ar dobîndi lumea toată și-și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc.8,36-37).
„Mîntuirea este eliberarea din robia păcatului și a morții și dobîndirea vieții de veci, în Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putință de întruparea, jertfă, învierea și înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, și ne-o însușim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să conlucrăm prin credință și fapte bune.
De mîntuire se poate împrătăși oricine, căci Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mîntuiască și să vină la cunoștința adevărului” (l Tim.2,4).
Sfînta Evanghelie, Patericul și alte scrieri ale Sfinților Părinți, ne arată că cei preocupați de problema mîntuirii au întrebat întotdeauna pe cei în autoritate, ce dețineau succesiunea harică, despre felul cum să viețuiască, ce să facă spre a se mîntui, și, precum erau îndrumați, așa se străduiau să păzească și să împlinească sfaturile primite.
Mulți au renunțat la tronuri și dregătorii numai din dorința mîntuirii, spre deosebire de tînărul din Evanghelie, care s-a întors supărat pentru că „era foarte bogat” și nu putea să se despartă de bogății.
Din vremuri de mult apuse, în rîndul multor creștini, mai cu seamă în viața monahală, este cunoscut dictonul paterical „Cine vrea să se mîntuiască cu întrebarea sa călătorească” sau „Cine întreabă nu greșește”, dar nu este uitată nici apoftegma ce zice: „Nu da sfat celui ce nu ți-l cere”, sau „nu aruncați mărgăritarele porcilor” – cum ne poruncește Evanghelia.
Sfîntul Ignatie Briancianinov ne învață că: „mîntuirea constă în restituirea părtășiei cu Dumnezeu. Această părtășie sau comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a protopărinților”.
Deși în decursul istoriei omenirii mulți au încercat, prin diferite forme de viață virtuoasă, de fapte caritabile sau jertfe, să refacă această comuniune cu Dumnezeu, zadarnice s-au dovedit a fi toate ostenelile lor, și toți, nostalgici, s-au adăugat protopărinților.
„Voi pogori la fiul meu, plîngînd, în iad” zicea sfîntul patriarh Iacov despre el însuși și despre sfîntul său fiu Iosif, cel cast și minunat.
După sfîrșirea pribegiei pămîntești coborau în iad nu doar păcătoșii, ci și drepții Vechiului Testament. La atît se limitează puterea faptelor bune omenești. Acesta e prețul virtuților firii noastre căzute!
Pentru refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu – ca omul să dobîndească mîntuirea – era necesară răscumpărarea.
Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvîrșită, dar nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo ființă și mai înaltă, dar mărginită și creată – ci a fost săvîrșită de Însuși nemărginitul Dumnezeu.
Toate faptele bune omenești neputinciose, pogorîtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credința în Răscumpărătorul, în Domnul nostru Iisus Hristos.