Când vine harul la tine, simți o rugăciune curată; simți o rugăciune a minții, a inimii. Și pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei și a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveți să mergi pe acest drum și să te ții pe picioarele tale. Și așa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Și când a învățat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El știe că adevărata rugăciune o găsește în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.
Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus – de sine mișcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească – are mare dar de la Dumnezeu; dar nu știu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu știe pe unul ca acela. Poate se găsește undeva în vreo peșteră ascunsă, prin munți pe undeva sau cine știe, că numai Domnul știe. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!
Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părțile Tirului și ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit și ea de Mântuitorul că face minuni și a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluiește-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăcește!
Ca femeie păgână, a învățat și ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu știa cum Îl cheamă. „Strigă așa, femeie!” Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâția ani, că era îndrăcită. Și a luat asupra sa fața fiicei sale, că auzi ce striga: Miluiește-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăcește! Nu striga: „Miluiește, Doamne, pe fiica mea!” Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluiești.
Deci s-a băgat în ființa fiicei sale și cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toți statornicia credinței ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică „Tu ești feniciancă, ești păgână; nu pentru tine am venit în lume!” Ea atunci mai tare striga. Și la Apostoli le era mila: Doamne, slobozește-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o dai câinilor.
Câine a făcut-o! Înțelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbințeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: „Doamne, câine sunt eu – adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână – dar și câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor”.
Adică, „chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi și mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii”. Și atunci a spus Mântuitorul către dânsa:O! femeie, mare este credința ta! Fie ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Ați văzut rugăciune? Ai văzut credință? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!
Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el și celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, și-I ziceau: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce și ne izbăvește și pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini și-n picioare și-L batjocoreau, se ruga pentru dânșii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!
Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândețea Lui și zicea: „Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm și-i înjurăm pe aceștia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu știu ce fac!”
Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânșii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.
Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândețe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, și se gândea: „Ce rău a făcut Omul acesta? Morți a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învățat cu cuvântul blândeții, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic… Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!”
Aceasta zice și Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturisești și cu gura, că avem două părți. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc și cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată ființa ta trebuie să-L mărturisești; și prin cuvânt și cu inima, prin credință.
Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? „Oare o să mă ierte Dumnezeu și pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca și cel din stânga?” Se gândea el: „Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ține mânie, cu cât mai mult o să mă ierte și pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri și ucideri și jafuri și înjurături și beții!”
Și-aducea aminte de viața lui de tâlhar, și-și zicea: „Oare ce pocăință să mai fac eu acum? Dacă aș avea picioarele libere, aș face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aș avea mâinile libere, aș da două palme la cel din stânga care hulește și aș zice: De ce hulești pe acest blând Iisus! Dar și mâinile sunt răstignite”. Se gândea el, „ce pocăință să mai fac eu acum pe cruce?” Duhul Sfânt i-a dat în gând: „Știi ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Și eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!
Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeași osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. „Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!”. După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăință; roade de pocăință că numai limba și căința inimii îi mai rămăsese. „Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ține minte răul, să mă ierte”. Și a strigat din adâncul inimii: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta! Și aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: „Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înțelept? A știut să fure mult în viața lui! Dar, având credința în inimă, a știut să fure cu limba raiul”. Adică: „Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăți; dar acum cu credința ta din inimă ai știut să furi cu limba raiul”. Și zice la urmă acest cuvânt, așa:”O! tâlharule, și al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat și raiul cu limba. O! tâlharule și al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!”
Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.
De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutașul, când L-a străpuns în coastă și alți mulți pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu și L-a rugat să-l ducă în rai.
Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiți, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.
(Părintele Cleopa)
