Despre realismul duhovnicesc

Acum câțiva ani, când mai eram încă în țară, am avut prilejul să vorbesc de mai multe ori cu Părintele Rafail Noica despre diferite lucruri, între care despre „realismul duhovnicesc” – sau despre smerenie ca „realism duhovnicesc” -, sintagmă pe care a folosit-o deja înaintea dânsului Părintele Galeriu, și la care aderă și Părintele Teofil Părăian și alți Părinți duhovnicești contemporani, pentru că ea se înscrie pe linia Sfinților Părinți.
Locul meu
„Realismul duhovnicesc” despre care vorbesc acești Părinți ai noștri se referă în primul rând la a-și vedea omul locul său cu realism autentic (în Lumina divină, ar spune cineva), acolo unde trăiește, în ceea ce face și mai ales în ceea ce este. Cu cât avansează omul în cunoașterea lui Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai netrebnic în fața lui Dumnezeu (i.e. în Lumina lui Dumnezeu), ca acel Părinte din Pateric care zice: „Când eram mai tânăr, ziceam în sinea mea că poate ceva bun lucrez; iar acum dacă am îmbătrânit, văd că nu am nici un lucru bun în sinea mea.” (Matoi 3). Avva Matoi nu spune aceasta ca să se smerească pe sine în fața altora, ci din realism duhovnicesc, adică pentru că așa se vede pe sine în Lumina dumnezeiască.
Darurile lui Dumnezeu
O altă dificultate (nu doar contemporană, dar parcă răvășitoare azi) pe care o rezolvă realismul duhovnicesc este cea legată de darurile omului. Fiecare om are oarecari daruri, și pentru ele se luptă cu ispita de stânga (să și le împroprieze ca și cum ar fi ale lui în mod individual) și cu ispita de dreapta (le neagă din așa-zisă smerenie, ca să nu se mândrească cu ele). Realismul duhovnicesc este acea atitudine sufletească care admite și primește darul ca din mâna lui Dumnezeu. Astfel, nici nu se mândrește, nici nu fuge de responsabilitate: Da, am primit un dar de … (istețime, îndemânare etc.), îl văd ca atare și îl primesc ca din mâna lui Dumnezeu, și aceasta mă obligă să fiu demn de acest dar, să-l lucrez spre folosul tot aproapelui etc.
Slăbiciunea firii omenești
Dar ce lumină pretind eu că am, ca să vorbesc despre cele ce se petrec în sufletul fratelui meu? Sunt eu văzător cu duhul? Cunosc eu inima fratelui meu, ca să pot să judec actele lui exterioare? Sfântul Marcu Ascetul spune: „Un lucru poate fi săvârșit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârșit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfățișare, dar ținta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârșesc unii, ci și vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusința și neștiința lor, alții prin intenția cea rea, și iarăși alții prin scopul evlavios.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 35) Nu, nu-mi voi aroga un discernământ duhovnicesc pe care nu-l am. Ci scăderile pe care le văd eu la aproapele meu le văd și la mine: sunt lucrarea (personală) a slăbiciunii firii omenești de la Adam încoace. Omul s-a rupt de Dumnezeu, izvorul Vieții și a tot Binele, și astfel a pierdut harul, s-a slăbănogit, s-a bolnăvit, s-a dat morții. Această fire omenească bolnavă și slăbănogită a luat-o și a purtat-o Domnul Iisus Hristos în întregime (afară de păcat), și a pus în ea putința de a învinge moartea și boala și slăbiciunea, în măsura în care omul lucrează harul primit la Botez. Când omul nu conlucrează cu acest har, el continuă să zacă sau să se afunde în slăbiciune, boală și moarte. Acestea le vedem noi la noi înșine și la aproapele nostru.
Pe această cale a realismului duhovnicesc mie mi se cuvine desigur să intru.
(Pr. Iulian, sursa: www.nistea.com)