Despre purtarea crucii (II)

b. Crucile lăuntrice
Al doilea fel de cruci sunt crucile lăuntrice. Pe acestea le întâlnim în timpul luptei cu patimile și cu poftele. Spune Sfântul Apostol: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele”(Gal. 5, 24). Și l-au răstignit? Așadar, este vorba de o cruce pe care și-au răstignit aceste patimi și pofte.
Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrânge omul vreo patimă de câteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrânge de câteva ori, o va strivi; dacă încă o va înfrânge, atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Și fiindcă ceastă luptă este anevoioasă, amară și dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlântată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mâinile țintuite, parcă i se pune pe frunte cunună de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atât este de greu și de dureros.
Fără osteneală și fără durere nu se poate, pentru că patimile, deși, venind din afară, ne sunt străine, așa de tare s-au lipit de trupul și de sufletul nostru, încât au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufletești și în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mântuitor, și aceasta izbăvire nu se obține altfel decât prin durere.
Când ne dor polipii, un corp străin se naște în corpul nostru, crește și dă rădăcini. Dacă nu-i retezi, nu te poți vindeca, iar retezarea este dureroasă. Mai bine să doară, dar această durere să înapoieze sănătatea. Iar dacă îi lași și nu-i tai, tot vor durea, însă această durere nu va mai fi spre sănătate, ci înspre întețirea durerii, și poate chiar spre moarte.
Știi cum se vindecă boala siberiană? Se taie și se scoate afară buba, se arde locul și se mai unge cu o otravă și se freacă cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar dacă o lași așa, durerea va rămâne durere, dar de moarte nu scapi.
La fel este și în lupta cu patimile sau cu dezrădăcinarea lor: este dureroasă, dar mântuitoare. Iar dacă lași patimile și nu le dezrădăcinezi, te vor strâmtora în continuare, îți vor pricinui durere, suferință, dar nu spre mântuire, ci spre pieirea și moartea spirituală, căci plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23).
– Care patimă nu este dureroasă?
Mânia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguiește, zgârcenia nu te lasă să mănânci și să dormi, mândria jignită roade ucigător inima; și orice altă patimă – ura, suspiciunea, gâlceava, dorința de a fi pe placul oamenilor, atracția pentru anumite lucruri și persoane – ne pricinuiește, fiecare, suferința ei, astfel încât a trăi în patimi este același lucru cu a merge desculț pe lame de cuțit sau pe cărbuni aprinși, sau a fi în situația omului căruia șerpii îi înveninează sângele.
Și iarăși, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Câtă vreme există mândrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor și nu umblă fără fiicele ei. Doar că nu fiecare le are pe toate în aceeași măsură: la unul precumpănește una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se și chinuiește din pricina lor. Fiecare este chinuit și răstignit de patimi, însă nu spre mântuire, ci spre pierzanie.
Astfel, purtând patimile, te sfâșii cu ele și pieri. Nu este oare mai bine să-ți produci singur suferința înlăuntrul tău tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mântuire? Este de ajuns să schimbi direcția cuțitului și, în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacția patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele și împotrivindu-te lor în toate. Și aici va fi durere și suferința a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniștire îmbucurătoare, așa cum se întâmplă când rana este acoperită cu un plasture tămăduitor.
Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ți depășești mânia și nu-ți place; dacă o biruiești, te liniștești, dar dacă îi dai satisfacție, multă vreme te vei frământa. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine și să ierte; dacă iartă, pace dobândește, iar de se răzbună, nu va avea liniște. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.
– Patima te chinuiește, dar și lupta cu ea îți pricinuiește suferință
Așa stau lucrurile cu orice patimă. Și patima te chinuiește, dar și lupta cu ea îți pricinuiește suferință. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă și te izbăvește. Oricărui pătimaș trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale”. Rupe această cruce și construiește-ți o altă: crucea luptelor cu ele. Și îți va fi răstignirea pe această cruce spre mântuire.
Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, și alegerea ar trebui să fie foarte ușoară. Totuși, faptele nu o îndreptățesc întotdeauna. Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de câte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dându-i satisfacție, își face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o dușmănie inexplicabilă față de noi înșine! Altul chiar se pregătește de luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezește cu cererile ei, o urmează numaidecât. Iar pornește și iar îi cedează. Face de câteva ori așa, și rezultatul este același.
Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau amăgirea și înșelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de câte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimei aduce nu fericire și liniște, ci chin și întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul.
Dacă nu ai trăit această experiență, trăiește-o și vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărâm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este mila de noi înșine. Autocompătimirea este cel mai lingușitor trădător și cel mai mare dușman al nostru, este primul plod al mândrei. Ne este milă de noi înșine și ne ucidem cu mâna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; și cu cât mai rău ne facem, cu atât mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul crește și ne apropie de pieirea finală.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul)