Despre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu

În Biserica lui Hristos preoții propovăduiesc cel mai mult cuvântul lui Dumnezeu pentru că sunt toată viața în mijlocul credincioșilor. Ei sunt martorii vieții noastre de la naștere și până la moarte. Ei sunt părinții duhovnicești ai satelor și parohiilor noastre. De felul cum preoții de parohie își îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpânesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfânta Liturghie, și de felul cum propovăduiesc cuvântul Sfintei Evanghelii și, mai ales, cum își duc viața în marea familie a credincioșilor noștri ortodocși, depinde mântuirea lor și a păstoriților lor.
“De atunci a început Iisus a propovădui și a zice: Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17)
Iubiți credincioși,
Una din învățăturile Sfintei Evanghelii din Duminica aceasta spune: “De atunci a început Iisus a propovădui și a zice: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 4, 17). Același cuvânt l-a spus și Sfântul Ioan Botezătorul când a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 3, 2). Același cuvânt au primit și Sfinții Apostoli, când au fost trimiși să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: “Și mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 10, 7).
Dumnezeiasca Evanghelie zice: “De atunci a început Iisus a propovădui”… (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă „de atunci”? Adică de când a fost prins și pus la închisoare Sfântul și marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfânta Evanghelie de azi, zicând: “Și Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniță, a plecat în Galileea” (Matei 4, 12). Dar oare Mântuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeția proorocului Isaia care zice: “Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a strălucit” (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).
Iată, deci, care a fost pricina venirii Mântuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei și luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioși care nu numai că aud cuvântul, ci îl și împlinesc cu fapta, după cuvântul Mântuitorului, care zice: “Fericiți cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc pe dânsul” (Luca 11, 28). Cuvântul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă și îl pun în practică. Altfel, cuvântul Evangheliei ne aduce osândă în loc de mântuire.
Cunoașterea Canoanelor apostolești
Nu putem tăgădui că au fost în Biserică și misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvântul lui Dumnezeu și care nu au fost nici preoți, nici episcopi. Așa au fost marii misionari și apologeți creștini, oameni învățați care au apărat cauza creștinismului în fața împăraților și filosofilor păgâni, din secolele II-III, începând cu Țuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numește „părintele apologeticei”, între anii 125-126. Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130. Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creștinismului contra iudeilor, pe la 134-135. Alți apologeți de mare renume au fost: Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (anii 140-170); Tațian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creștin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, și alții. Toți acești mari apologeți creștini și misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învățați au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei și la apărarea dreptei credințe apostolice.
Așadar, frații mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut și misionari laici care au predicat cuvântul lui Dumnezeu înaintea împăraților și a filosofilor și au apărat creștinismul cu prețul vieții lor, cum a fost Sfântul Iustin Martirul și Filosoful. Însă aceștia au fost foarte bine orientați în adevărul dreptei credințe și de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învățăturile lor cele luminate și pătrunse de lumina adevărului.
Care erau condițiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credință? Prima condiție a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvântul lui Dumnezeu să fie un creștin verificat, evlavios, cu viața curată și să cunoască bine dogmele credinței Ortodoxe, deoarece dogmele sunt orientate după Sfânta și dumnezeiasca Scriptură și după Sfânta Tradiție a Bisericii lui Hristos.
Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostolești, ale celor șapte Sinoade Ecumenice și cele ale Sfinților Părinți, deoarece Sfintele Canoane sunt norme ce rânduiesc și reglementează viața Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioși pe calea mântuirii. Apoi, cei ce predicau cuvântul lui Dumnezeu dintre creștinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimiși, controlați și subordonați ierarhilor în eparhia cărora acționau. Fără respectarea acestor condiții principale și obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte și eresuri, dezbinând unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.
Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor și a preoților. Mai puțin în sarcina diaconilor și a călugărilor care ajută și ei la propovăduirea cuvântului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfânta Evanghelie în lume a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pământ și se cheamă Cuvânt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvânt Evanghelia mântuirii, a întemeiat Biserica și cele șapte Taine, și și-a dat viața pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morții, a necredinței și a osândei. Apoi, înălțându-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredințat datoria propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari și celor șaptezeci de apostoli, numiți mici, cărora le-a poruncit, zicând: “Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”… (Matei 28, 19-20).
Apostolii sunt cei dintâi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoți și episcopi, pe care i-au rânduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune și punerea mâinilor, până astăzi și cât va fi lumea.
Prima și cea mai importantă condiție care încununează activitatea pastorală a preotului este viața morală exemplară a lui și a familiei sale
Prima și cea mai importantă condiție care încununează activitatea pastorală a preotului este viața morală exemplară a lui și a familiei sale. Fără o viață curată, model, a preotului, predica sa nu va reuși să ajungă la inima credincioșilor, nici nu va putea câștiga multe suflete pentru Împărăția Cerurilor.
A doua condiție obligatorie unui preot și predicator bun este sfânta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, cântarea în comun a credincioșilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioșilor săi, îi sporește credința și dragostea pentru Dumnezeu și oameni, îl face mai înțelept în gândire și predică, îi deschide inima pentru milostenie și îi dă multă putere și har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate și un bun predicator al cuvântului lui Dumnezeu.
A treia condiție principală a unui bun preot și predicator este necesitatea cunoașterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, a învățăturii de credință ortodoxă și a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie și un teolog bun și un apărător al dreptei credințe în fața prozelitismului sectar. Fără cunoașterea dreptei credințe, preotul nu poate fi predicator și apologet.
Cine nu știe că un preot bun transformă sufletește pe credincioșii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare și prin predici bune și pline de căldură duhovnicească? Cine nu știe că predica bună umple bisericile și mânăstirile de credincioși, apără și sporește dreapta credință, risipește prozelitismul sectar și întoarce la pocăință multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase și fără predici pline de duh și putere se golesc de credincioși și nu pot vâna suflete pentru Hristos.
Sau cine nu știe cât de mult ajută și mânăstirile noastre prin slujbele lor atât de înălțătoare, prin predică și prin duhovnicii lor, la întărirea credinței ortodoxe și la creșterea evlaviei în satele și orașele noastre? Pelerinajele locale pe la mânăstiri, în sărbători, în posturi și mai ales la hramuri, sunt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mânăstirile și duhovnicii lor colaborează cu preoții de la sate și orașe la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinței ortodoxe și la mântuirea bunilor noștri credincioși. Cu Duminica de după Botezul Domnului se încheie marile praznice ale Nașterii și Botezului Domnului.
(Pr. Ilie Cleopa, Doxologia.ro)