Despre Postul cel Mare

Postul cel Mare începe odată cu Vecernia împreunată cu Pavecernița din seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai. După săvârșirea acestor două slujbe, începe deplina postire de bucate împletită cu postirea cea duhovnicească.
Slujba Vecerniei din seara acestei duminici îmbracă la început o formă luminoasă, de praznic, pentru ca în partea a doua a ei să ia înfățișarea unei „tristeți strălucitoare”, care va fi de fapt întreaga atmosferă din Postul cel Mare.
Prochimenul cel mare al slujbei acestei Vecernii glăsuiește: „Să nu întorci fața ta de la sluga Ta; Când mă necăjesc degrab mă auzi, ia aminte spre sufletul meu și-l mântuiește pe el” (Triod). Tâlcuind sensul cuvintelor acestui prochimen, trebuie să spunem că, fiind în Biserică, stăm în fața lui Dumnezeu, în fața slavei Împărăției Sale. Trebuie să realizăm că aparținem acestei slave, că viața noastră nu poate avea un alt țel. Trebuie de asemenea să conștientizăm faptul că suntem exilați din acest „pământ al făgăduinței” din pricina păcatelor noastre, fiind învăluiți în întunericul și tristețea păcatului. În cele din urmă ne vom da seama că numai Dumnezeu ne poate ajuta și sprijini în această durere. Aceasta este de fapt starea sufletească a creștinului la începutul Postului Mare, ca rob al păcatului.
La sfârșitul Pavecerniței Mari din seara acestei duminici, preotul vine în fața adunării credincioșilor, cerându-și cuvenita iertare. Se obișnuiește ca acum, la începutul postului, fiecare credincios să treacă prin fața preotului, după slujba Pavecerniței, închinându-se și sărutându-i mâna dreaptă, în semn de împăcare. Preotul se închină și el de fiecare dată. Credincioșii continuă mai apoi între ei această rânduială a iertării. Se creează astfel în Biserică o ambianță în același timp tumultuoasă și emoționantă, cântându-se în acest timp irmoasele Canonului Paștilor, arătându-se prin aceasta încă de acum, de la începutul postului, faptul că finalitatea sa stă în gustarea bucuriei Paștilor sau a Învierii. Originea acestei rânduieli a iertării se găsește în Palestina unde, după mărturiile Sfântului Sofronie al Ierusalimului, la începutul Postului Mare monahii se adunau în Biserică pentru a primi iertarea și binecuvântarea starețului lor și a se împăca unii cu alții, îmbrățișându-se înainte de a pleca singuri în deșert până la Duminica Stâlpărilor sau a Floriilor.
Acest obicei al iertării, transmis și păstrat până în zilele noastre, este o aplicare a pericopei din Evanghelia Sfântului Luca, citită la Sfânta Liturghie din această duminică: „Căci dacă iertați oamenilor păcatele lor, și Tatăl vostru cel din ceruri vă va ierta vouă păcatele voastre; iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Mt. 6, 15). În Grecia, de pildă, până astăzi se obișnuiește ca la începutul Postului Mare să-ți suni cunoscuții, cerându-le iertare și dorindu-le post ușor. Lupta duhovnicească a Postului Mare n-ar avea nici o valoare dacă n-ar fi anticipată de iertarea semenilor, după cuvântul Sfintei Evanghelii: „Dacă aducându-ți darul tău la altar, îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău înaintea altarului și du-te de te împacă mai întâi cu fratele tău, după care venind adu darul tău” (Mt. 5, 23).
Să ne fie îndemn de viețuire pentru întreaga perioadă a postului care va urma cuvintele imnului liturgic: „Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoințelor celor duhovnicești. Să ne lămurim sufletul, să ne curățim trupul. Să postim precum de bucate așa și de toată patima, desfătându-ne cu virtuțile duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toți a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu și Sfintele Paști, duhovnicește bucurându-ne” (Triod).
(Sursa: Ziarul Lumina)