Postul – după mărturisirea marelui Vasile – este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu. Căci zice acest mare părinte al Bisericii lui Hristos: „Cucerește-te și sfiește-te, omule, de bătrânețea și vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit (Fac. 2, 16–17)”.
Prin cuvântul «post» noi înțelegem o înfrânare de la toate mâncărurile – iar în caz de boală, numai de la unele –, precum și de la toate băuturile, de la toate lucrurile lumești, de la toate dorințele rele, pentru ca să poată face creștinul rugăciunea lui mai cu ușurință și să împace pe Dumnezeu, încă și pentru ca să omoare poftele trupești și să câștige harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței, o formă de pocăință, deci un mijloc de mântuire.
Dar în același timp este și un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – o renunțare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea și din respectul pe care le avem față de Dumnezeu. Postul este și un mijloc de desăvârșire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei și al sârguinței noastre spre asemănarea cu Dumnezeu și cu îngerii Săi, care nu au nevoie de hrană. «Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană».
Rostul postului este folosul trupului și al sufletului, pentru că întărește trupul și curățește sufletul, păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului. De aceea și Legea Veche îl recomandă și îl impune de atâtea ori (Ieș. 34, 28; Deut. 9, 18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2, 15). Și Isus, fiul lui Sirah, zice: Nu fi nesățios întru toată deșertăciunea și nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere, iar nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesaț mulți au pierit; iar cel înfrânat își va spori viața (37, 32–34).
(Din “Călăuză în credința ortodoxă”, Editura Episcopiei Romanului 2003)
