Despre porc, rigoare, spovedanie și post

Cum suntem în Postul Crăciunului, sunt gata să fac o mărturisire pe cât de publică, pe atât de gravă: uneori nu mă pot abține de la cârnați sau de la șuncă înainte de terminarea postului. Și, în buna tradiție românească, mă și dezvinovățesc repede, aruncând vina pe obiceiurile poporului ăstuia, care nu și-a găsit altă vreme pentru tăierea porcului decât în iarnă, înainte de Nașterea Domnului. Recunosc, gras și pofticios cum sunt, mi-e greu să stau impasibil în fața unui șirag de cârnați bine preparați sau a unei table de slănină fiartă până ajunge moale ca untul, usturoiată și dată prin boia, ca în Ardealul meu natal. Uneori mă abțin, alteori nu. Și dacă până atunci am reușit, cu chiu, cu vai, să țin postul, într-o secundă de slăbiciune (e doar un fel de-a spune, în cazul meu) totul se năruie, odată cu o felie de jambon fiert, dată prin hrean ras.
Dacă v-am smintit, să mă iertați. Dar, din păcate, nu-s decât un român ca atâția alții, care crede în Dumnezeu și își dorește mântuirea, dar face pentru ea cât poate. Iar în materie de rigoare gastronomică, pot destul de puțin. Și nici mentalitatea nației ăsteia nu m-a ajutat prea mult, fiindcă românul rămâne destul de ambiguu în toate cele, inclusiv în cele ale poruncilor bisericești.
Bunăoară, să luăm porcul. Cine își imaginează, oare, în România, Crăciunul fără cârnați și sarmale pe masă, sau fără șuncă și caltaboși, alături, desigur, de un vin bun, de un cozonac rumen și de alte cele, menite să veselească inima omului? Dar oare nu cumva ne-am abătut de la poruncile dumnezeiești, câtă vreme în cartea Leviticul din Vechiul Testament, de-acolo de unde unii susțin încă diferite porunci rigoriste cu privire la necurăția femeii, se spune că ar trebui să ținem și faptul că porcul e animal necurat și să nu-l mâncăm? Oare nu cumva am ajuns să dăm porcului mai multă întâietate decât femeii, sau chiar decât lui Dumnezeu Însuși, câtă vreme sacrificăm un animal necurat în plin post și chiar îl mâncăm cu poftă, uneori tot în plin post? Ori poate că poruncile Vechiului Testament sunt completate și schimbate în parte de Noul Testament, așa încât nu pe rigorile alimentare cade accentul? Oricum și profetul Isaia vorbea de „postul cel adevărat”, unul al curăției cugetului mai degrabă decât al regimului alimentar. Dar cum rămâne atunci cu recomandarea ținerii postului făcută de Însuși Mântuitorul?
Doamne, ce de dileme! Iar cum românului nu-i prea plac dilemele, el a preferat să-și păstreze din tradiția populară Ignatul, să taie porcul, să-și condimenteze cârnații și să-i mănânce fără a se mai încurca în subtilități teologice sau de altă natură. Mai mult, în tot folclorul nostru sunt nenumărate poveștile în care românul negociază cu Dumnezeu, cu Sânpetru sau cu alți sfinți, fără rușine, ba chiar cu oarecare familiaritate și cu șmecherie. Pai, cum să nu închidem atunci ochii și să ne ascundem după tradiția populară, lăsând porcul la locul lui de cinste în plin post? Cum să nu avem până și colinde care cântă despre cârnați și colaci?
Din păcate, jumătățile de măsură nu țin, însă, în fața lui Dumnezeu și nu știu ce-I voi putea spune la judecată, atunci când mă va întreba despre cârnații din post. Dar, în ceea ce mă privește, aceasta va fi una din întrebările ușoare. Desigur, nu vreau să generalizez, nici să smintesc pe nimeni cu slăbiciunile mele și nici să-i ofensez pe cei care țin postul. Am totuși o întrebare: dumneavoastră cum stați cu răspunsurile la viitoarea judecată?
(Cristian TABĂRĂ, Lumea credinței)