Mai abitir decât vuvuzela în sine, aînceput să mă exaspereze pomenirea ei cu obstinație, de la vlădică la opincă. La nivel psihologic, ne facem mai mult rău acordându-i o așa putere de distrugere unui biet instrument. După ce că suntem cu nervii la pământ din cauză de criză, o nenorocire „supremă” ca asta ne mai lipsea pentru a pune capac la toate. Probabil faptul că eu, unul, reușesc s-o ignor, mi se trage de la un computer pe care l-am avut mulți ani în dotare și de al cărui zgomot de fond îmi dădeam seama abia după ce-l închideam, când mă pomeneam invadat de o liniște nefirească! Totuși, nu mă pot împiedica să observ că vuvuzeaua-i ca maneaua (singular special ca să iasă rima!). Toată lumea o blamează, dar mulți și-ar dori una! Se fac concursuri cu vuvuzele ca premii, iar suporterii europeni și le-au procurat și abia așteaptă să se afișeze cu ele pe stadioanele de pe bătrânul continent, ca semn distinct că ei și-au permis safari. Ziariștii și comentatorii noștri „de la fața locului” confirmă că nu vor putea onora solicitările tuturor celor din țară care își doresc și ei ceva: vuvuzele, ca să aibă și gura lor în ce sufle. Ar fi bune pe la mitinguri, mai ales că se vor muta de-acum pe la Cotroceni și ce ar altceva ar putea angoasa cucuveaua, decât vuvuzeaua?!
Dar apropo de comentatorii noștri sportivi, Sorin Hobana este unul din clubul fiilor taților lor. Club select, care îi mai cuprinde pe Graur, Enăchescu și Naum. Cu excepția ultimului, al cărui părinte a fost tot cronicar sportiv și la a cărui anvergură s-a ridicat uneori, ceilalți pot fi considerați niște proscriși ai domeniilor în care au excelat tații lor, eșuând la această Cenușăreasă a presei, cum e considerat jurnalismul sportiv. De curând, Sorin Hobana a fost ținta unui editorial acid al unui confrate de-al său, comentator și el, care l-a încadrat în categoria vuvuzeleor de lemn, cu referire la limba de lemn în care comentează. Cam subiectiv materialul, căci acela care se vrea original cu orice preț cade în prețiozitate. Totuși, Hobana, ca ș ialți comentatori bugetari, dă dovadă de o agasantă suficiență. Am să dau două exemple de la meciul Olanda-Japonia… După ce ne avertizează despre posibilele dificultăți pe care le-am putea avea cu vizionarea, din cauza contrastului dintre zonele cu soare și cele de umbră, Hobana ne liniștește spunând că problema se va rezolva în timp, una dintre cele două zone urmând a câștiga teren în detrimentul celeilalte, după direcția în care va binevoi a se mișca soarele! Deși niște geografie combinată cu puțină logică ar fi rezolvat dilema, i-am considerat-o licență SF, domeniu în care a fost crescut și cu care o fi cochetat în junețe. Pe urmă, însă, comite lufturi repetate la interpretarea statisticii. După câteva minute se miră că olandezii avreau posesie vreo 77%, „mai ales așa de repede”! Păi domnu’ Havana, dacă aveai la bază o facultate tehnică, precum colegul Naum, ai fi știut că cifrele alea trebuie validate în primul rând de timp, cât mai mult timp! Păi în primele 15 secunde echipa care are lovitura de începere poate avea 100% posesie! Este ca și cum ai face sondaj pe un eșantion de 5 persoane, nimerești într-un grup de minoritari și decretezi că partidul cu vioara va câștiga alegerile! Fapt e că domnu’ Copacabana s-a tot mirat că, pe parcurs, statistica revenea la parametri normali pentru partida respectivă. Oricum, dacă vom avea vreodată meciuri cu extratereștri, domnu’ Sorry Hobana rămâne clar prima opțiune…
