De ai păcate, nu deznădăjdui ! Și n-am să încetez de a-ți spune necontenit aceasta.
De păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te !
Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când părți din ele putrezesc, scoatem părțile putrezite și punem în loc materiale noi; și niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoiește-te prin pocăință!
– Dar pot să mă mântui, dacă mă pocăiesc? Da, poți! Am trăit toată viața în păcate! Dacă mă pocăiesc mă mântui? Da! De unde-o știu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
– Să am oare încredere numai în pocăință, de care îmi vorbești? Este oare în stare pocăință să șteargă atâtea păcate?
– Dacă ar fi numai pocăința, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinței, prinde curaj!
Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.
Păcatul tău are hotar; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.
Ai curaj! Pocăința biruie păcatul! Închipuie-ți o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia față de ocean, aceea e păcatul față de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini.
Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini.
Nu vă spun acestea, ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac și mai sârguitori.
(fragment din “Dascălul pocăinței”, Sfântul Ioan Gură de Aur)
