Despre patrafirul ascuns

Am suferit trei perioade de detenție. În prima, 1942 – 1943, la Pitești, aveam viața „frumoasă”: puteam citi cărți, Biblia, exista și o capelă. Slujba învierii a fost săvârșită de către preotul închisorii, într-o cameră capelă. În a doua detenție, primul Paști a fost la Jilava, la Reduit, camera 9 – 12. Era în primăvara lui 1949. Și atunci, chiar dacă era o perioadă mai aspră, circula Noul Testament. Eram student la Facultatea de Științe, secția Geografie. La început am putut rezista și datorită puternicei influențe duhovnicești a părintelui Toma Chiricuță, de
la biserica Zlatari. Acesta punea mare accent pe înviere, de aceea în închisoare m-am aplecat mai mult asupra acestei învățături de căpătâi. Eram cu doi preoți în detenție: unul macedonean, Nicolae Levu, celălalt moldovean, ortodocși amândoi.
De altfel, în cei 12 ani cât am fost închis, peste tot am întâlnit numai preoți ortodocși – și, aceștia foarte mulți. Uniții fuseseră izolați la Sighet. La Jilava, în 1949, administrația ne-a dat la masa de prânz, de Paști un hârdău cu o zeamă de coji de cartofi cu nisip. „Na, bandiților, să simțiți și voi că e Paști!” Totuși, bucurie curată a fost atunci pentru că, nu știu cum, dar cineva a găsit, într-un colțișor… urme de coji de ouă roșii. De la vreun gardian, probabil. Era bucurie mare pentru că făceam legătura în felul acesta cu sărbătoarea de „afară”… în a doua jumătate a anului 1949 am fost mutați la Pitești. Se făceau trierile: studenții – la Pitești, intelectualii – la Aiud, muncitorii – la Gherla; elevii – la Târgșor, femeile la Mislea și Miercurea Ciuc. Auzisem lucruri frumoase…
Că o să ne lase să învățăm, că partidul comunist o să ne lase liberi. Am nimerit acolo și cu niște mediciniști din Cluj. Eu aveam niște probleme cu piciorul, T.B.C. la genunchi. Am stat, în ciuda restricțiilor, întins pe pat, dar m-a văzut un gardian, m-a luat și m-a dus la „casimcă” – un subsol întunecos și mizer. După o jumătate de ora, mă pomenesc cu Ghiță Calciu cu mine. El era pe atunci student medicinist și protestase în favoarea mea.
Mai către toamnă am început să pricepem ce ni se pregătea. Groaza începuse să ni se cuibărească în inimi, se auzeau zgomote, urlete. În decembrie sau chiar mai înainte a început reeducarea noastră. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu căci din cauza tuberculozei, la sfârșitul lunii mai, m-au mutat la Târgu-Ocna. De Paști, însă, la Pitești, după o perioadă cumplită de înfometare, ne-au dat o mâncare consistentă, doua trei feluri, arpăcaș gros, cu urme de slănină. Oamenii, săracii, s-au repezit. Nu-mi amintesc să fi avut vreun necaz, dar foarte mulți au avut dezinterie.
– Ofițerul politic condiționa tratamentul de primirea de a fi turnător
Special o făcuseră. Așa… deci a dat Dumnezeu să fiu scos de la Pitești. Înainte de Târgu-Ocna, închisoare-sanatoriu, în fapt loc unde erau adunați deținuții grav bolnavi de tuberculoză, ca să moară, am trecut cu mare teamă de o nouă triere, la Văcărești. Dacă ne întorc la Pitești? – ne întrebăm speriați. Înțelesesem că acolo era ceva cu bătaie, pentru a ne distruge. Mi-aduc aminte că, într-o noapte, m-am adunat în mine și am lăsat totul în voia lui Dumnezeu. A urmat o mare liniștire. La scurt timp am fost mutat, împreună cu alții, la Târgu-Ocna. Dacă mă întorceam la Pitești Dumnezeu știe cum ieșeam! De aia nici nu îndrăznești să-i judeci, au trecut oamenii prin niște greutăți de neimaginat.
De neînțeles ce au putut să le facă, ce chinuri au putut să îndure unii. Mă mir cum au scăpat, o, Doamne! Așa…într-o seară am ajuns la Târgu-Ocna – era o seară de primăvară, cu miros de tei, luna pe cer. Ne așteptau niște indieni bătrânei, din garda veche, cu niște puști d-alea mari. Noi, repede, învățați cu „banditule mișcă!”, cu ighionțeli…. Unul din ei ne-a zis: „Stați, taică, mai încet…” Când am auzit cuvântul ăsta taică nu nea venit să credem. Am văzut apoi o clădire luminată. Ne-au dus într-o cameră unde erau opt paturi, cu saltea! La Pitești sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, câte două-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normală. Aici ferestrele erau fără obloane, un WC într-o cameră alăturată. Era… fericire! A doua zi am rămas înmărmuriți. Ne-au scos în curte, de neimaginat, să ne întâlnim cu ceilalți! Iarba pe jos, ne-am tăvălit, era ceva grozav. N-a fost, bineînțeles, tot timpul așa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofițerul politic condiționa tratamentul de primirea de a fi turnător. Și, o, doamne, câțiva au căzut… Mi-aduc aminte că, o dată, pătrunzând la noi niște streptomicină, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, însă acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul mulți slăbiți și grav bolnavi au început să moară. La un moment dat a fost strecurată o Sfântă Scriptură. S-au învățat texte pe de rost.
– Ca în catacombe, pe ascuns, mergeam într-un colțișor, ne mărturiseam din mers de cele mai multe ori și prindeam momentul când să primim firimitura de împărtășanie
La Târgu Ocna, lângă închisoare, se afla Dealul Măgura, unde era o mănăstire. În fiecare duminică auzeam clopotele. În Săptămâna Mare, în Vinerea Mare și de Paști, lumea urca la Schit. Se auzeau cântări, puteam vedea luminile lumânărilor purtate de credincioși pe serpentină. Asta însemnă enorm pentru noi. Știam că mai este cineva într-o biserică, cineva care se roagă pentru noi.
A fost un episod înainte de Paști care ne-a tulburat: în clădirea veche a închisorii fusese o capelă, dezafectată acum. Dăduseră crucea jos și aduseseră la noi, pe secții, îmbrăcăminte, veșminte preoțești, pentru a le folosi drept cârpe de șters pe jos. Doamne, când ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crăpăturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mâna pe un patrafir și l-am cusut în căptușeala paltonului. La Târgu Ocna, dată fiind iminența morții, ne lăsau să ne învelim și cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu și, peste câțiva ani, am reușit să-l scot afară. De multe ori mi-am pus întrebarea: o fi vreo legătură între patrafirul acesta și faptul că am lăsat peste ani Geografia și m-am dus la Teologie? La închisoare, având printre noi și preoți deținuți, am avut posibilitatea să ne spovedim și să ne împărtășim. Ca în catacombe, pe ascuns, mergeam într-un colțișor, ne mărturiseam din mers de cele mai multe ori și prindeam momentul când să primim firimitura de împărtășanie… Ehei, au murit foarte mulți acolo… Nu a fost însă unul care să moară fără să fie împărtășit. (www.crestinortodox.ro Părintele Constantin Voicescu)
Hăituit de Securitate
Autentic luptător anticomunist, Părintele Constantin Voicescu nu avea cum să scape de închisoare politică și de hărțuirea Securității. Din dosarul său, aflat în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, reiese că a fost urmărit se serviciile secrete încă din 1942. În acel an a fost arestat pentru prima oară și condamnat la trei ani de temniță grea pe motive politice. Făcea parte din „Frățiile de Cruce” de la Școala Normală din Buzău, organizație în care intrase sub îndrumarea lui Marin Naidin. În fapt, tânărul Voicescu dăduse ceva bani din puținul său, alături de alți camarazi, pentru a-i cumpăra bocanci unui refugiat politic. Era însă pe vremea când Mareșalul Antonescu îi vâna pe foștii legionari – pe care îi înlăturase de la guvernare cu violență – până la unul. Și o faptă creștinească era aspru pedepsită dacă era făcută în folosul vreunui adversar politic al Conducătorului statului. Furiei mareșalului au căzut pradă mii de elevi, copii de 14, 15 ani, pentru că făceau parte din Frățiile de Cruce – organizație de tineret a Mișcării Legionare -, care au înfundat cu sutele pușcăria de la Târgșor (Prahova), unica închisoare de copiii din Europa.
Constantin Voicescu a ieșit din închisoare în 1944, și-a terminat liceul și s-a înscris la Facultatea de Geografie din București. El nu încetase să acționeze potrivit crezului său național-creștin. Drept urmare, în anul 1949, aflăm tot din dosarul de la CNSAS, Voicescu a fost condamnat din nou la patru ani de temniță grea pentru activitate legionară. În închisoare a avut un comportament demn și plin de credință. A fost iarăși eliberat, în 1954. S-a căsătorit cu Laura-Florentin Durac, i s-a născut un fiu, Mihai, s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, din care a apucat să facă doi ani, și a lucrat între timp ca tehnician la Institutul de Geologie. Pe scurt, a încercat să-și vadă de viața lui. Însă, comuniștii nu aveau încredere că l-au „vindecat” de idealismul tinereții și au căutat să-l ducă din nou după gratii. La 30 octombrie 1958 a fost arestat, iar pe 19 noiembrie, inculpat într-un nou proces, sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale”. Neobișnuit este faptul că a fost acuzat de comiterea acestei fapte în… pușcărie. Mai precis, lui Constantin Voicescu i se reproșa că a fost cât pe ce să destabilizeze regimul comunist constituind, în Penitenciarul-spital Târgu Ocna, între anii 1951 – 1954, un „grup subversiv” împreună cu Ion Cazacu, Vasile Petrescu și Gheorghe Samoilă. Membrii grupului au acordat ajutor legionarilor mai bătrâni sau bolnavi, le-au dat altora din hrana lor, au confecționat pulovere, au purtat discuții religioase și au încercat să le mențină moralul ridicat celor cu care erau închiși. Cititorii noștri mai tineri se vor mira poate că sub regimul comunist puteai fi închis pentru că aveai un comportament omenos. Însă istoria așa s-a scris, cu mult sânge vărsat din ură pură, dintr-o pornire diavolească de a ucide orice licărire divină din om.
În sarcina celor patru s-a mai reținut că, după eliberare, din 1954 și până la data rearestării, au ținut ședințe de cuib, au dat ajutor familiilor celor închiși, au distribuit materiale de propagandă anticomunistă, au făcut marșuri și „au recrutat noi membri”. Sentința în cazul lui Constantin (Tică) Voicesu a fost necruțătoare: muncă silnică pe viață, comutată ulterior în 25 de ani de muncă silnică. Avea 34 de ani de viață, din care șapte fusese deținut politic. Odată cu noua pedeapsă primită, în locul său, puțini ar mai fi avut speranță că ies vii din închisoare. Totuși, Dumnezeu i-a răsplătit nădejdea și credința, fiind eliberat în 1964, odată cu majoritatea deținuților politici.
Și-a continuat studiile și a absolvit Facultățile de Geografie-Istorie și de Teologie. Mai mult, a fost hirotonit și a primit o parohie mică în București. Securitatea l-am mai urmărit o vreme, dar în dosarul său rapoartele se opresc în anii ’60.
(Nicolae Tescanu, www.romfest.ro)