Experiența vieții omenești, în general, demonstrează realitatea și universalitatea durerii, a bolii și suferinței, a necazurilor, încercărilor și pătimirilor umane. Nu există om care, în viața prezentă, să nu fi gustat mai mult sau mai puțin din cupa aceasta amară a încercărilor, să se poată lăuda că a cunoscut, de la naștere și până la moarte, doar bucurii și împliniri, după cum, tot așa, nu există ființă umană care să nu fi cunoscut, în viața aceasta, decât necazuri, suferințe și dureri.
Pe undeva, în viață, ele se împletesc. Ceea ce trebuie să facă omul, atât în situația celor dintâi – bucuriile -, cât și în cazul suferințelor, este să le exploateze pozitiv, să le lege de scopul esențial al vieții sale – mântuirea. Bucuriile – să caute să le permanentizeze, curățindu-le de tot ceea ce poate fi păcătos și pătimaș; necazurile – să le depășească printr-o conduită pozitivă, care să nu îi paralizeze voința ori să îi întunece existența, ci să îl ajute să privească dincolo de ele și chiar dincolo de viața aceasta, la fericirea viitoare și veșnică. Bucuria și necazul, durerea și alinarea, suferința și mângâierea sunt constante, ba chiar dominante ale vieții acesteia. Creștinismul și creștinul adevărat nu le caută și nu le dorește în ele însele, pentru că niciodată nu este convins asupra puterilor și conduitei sale în fața lor, dar, odată instalate, trebuie căutat să le valorifice și să le fructifice, să facă „filosofia vieții” și a „bolii”, cum spun Sfinții Părinți, adică să caute să afle din ce cauză au venit acestea asupra sa, de ce în chiar acel moment al vieții sale, uneori dintre cele mai fericite, ce vor ele să-i spună sau să-i vestească și care trebuie să fie conduita sa, pentru a le elimina sau limita puterea, iar când acest lucru nu mai este posibil, cum poate să desprindă, chiar și din cele mai nefericite și dificile momente, evenimente sau stări ale vieții sale, concluzii potrivite, care să îl ajute să le înfrunte și să meargă mai departe, frământându-se tot mai puțin, măcar din punct de vedere duhovnicesc, dar folosindu-se de ele cât mai mult cu putință.
Sfinții Părinți ai spiritualității ortodoxe consideră, unanim, că durerea, suferința, boala și moartea, precum și întreaga lor gamă de forme și manifestări, sunt urmări ale păcatului primordial sau strămoșesc, ale voinței libere a omului, cu care Dumnezeu l-a înzestrat creatural, dar căreia acesta i-a dat un uz greșit, sunt efecte ale proastei alegeri inițiale. În rai, până în momentul căderii în păcat, primii oameni nu au cunoscut suferința, boala și durerea. Starea în care se aflau ei era una de relativă desăvârșire, pe care puteau să o transforme, prin exercițiul bun al libertății, în deplina asemănare cu Părintele lor Ceresc. Ei trăiau fericirea comuniunii cu Dumnezeu și armonia deplină cu întreaga creație, care le slujea întru toate.
Având originea ultimă în păcatul strămoșesc, amplificat de păcatele personale, pătimirile „fără de voie” sunt semne ale iubirii milostive a Părintelui Ceresc, dovezi ale atotînțelepciunii Sale, a dorinței de răscumpărare a neamului omenesc din păcat și de mântuire a omului. „Întâmplările dureroase” sau necazurile ce vin asupra omului, arată Sfântul Marcu Ascetul, „sunt roadele păcatelor proprii”, „făcute mai-înainte”.
Răspunzând la întrebarea de unde vin boala și suferințele trupești, Sfântul Vasile cel Mare învață că „nu se poate spune că boala este necreată, dar nici că este creatură a lui Dumnezeu. Nu! Ființele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor și au fost aduse la viață având desăvârșite toate mădularele; se îmbolnăvesc când își pierd starea naturală de viețuire; își pierd sănătatea sau prin o viețuire rea sau din o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se înrăutățește când se îndepărtează de starea lui naturală”.
Situațiile limită, împrejurările dificile din viață, încercările, necazurile, suferințele și bolile prezente nu sunt semne ale abandonului sau uitării din partea lui Dumnezeu, ci ale Proniei și milei Sale. Sfântul Marcu Ascetul consideră că fiecare dintre noi suntem tentați să dăm interpretări subiective evenimentelor, prin prisma gândirii noastre și în favoarea noastră, însă „numai Dumnezeu știe cum i se potrivește fiecăruia ceea ce îi vine”, înțelepciunea sau iconomia lui Dumnezeu fiind mai folositoare decât priceperea noastră.
În toate aceste încercări și suferințe, „se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăință pe cel ce le rabdă și izbăvește de muncile veșnice”.
Durerile și suferințele constituie o probă dificilă, un examen moral pe care trebuie să îl depășească omul. Cuviosul Paisie Aghioritul considera că prin intermediul acestora, creștinul dă „examene la răbdarea în dureri”. Prin conduita sa în necazuri și suferință, omul demonstrează atașarea lui față de lumea prezentă și de plăcerile ei iluzorii și efemere sau, dimpotrivă, dragostea sa față de Dumnezeu, nădejdea în bucuriile viitoare și în răsplata veșnică. Proba „feluritelor necazuri”, spune Simeon Metafrastul, e îngăduită, după iconomia lui Dumnezeu, să vină asupra sufletelor, ca să se arate cele ce iubesc cu adevărat pe Domnul.
(Sursa: Ziarul Lumina)
