Despre patimi. Lupta omului împotriva patimilor

Cuvântul patimă se referă, în sens pozitiv, la suferință și moarte (Fapte 1, 3; Evrei 13, 12; Luca 17, 25), iar în sens negativ, la dorințe și pofte (Romani 7, 5; Galateni 5, 24). Patima este o mișcare a sufletului împotriva firii, fie spre iubire nerațională, fie spre ură, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simțurilor. Patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet și este stârnită de amintire, de simțire și de percepție. Ori, patima care lucrează în suflet este idol.
Patimile sunt ca niște ființe învârtoșate, care se așază între lumină și vedere și împiedică deosebirea lucrurilor. Tuturor patimilor le premerge iubirea trupească de sine, după care vine mândria. Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puțin rațională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârșire.
Patima pornește de la lupta cu amintirile, care aduce gândul în minte, gând care convinge mintea spre păcatul cu fapta. Unele patimi sunt trupești, prilejuite de trup, altele sunt sufletești, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mâniei, iar altele sunt ale părții poftitoare ale sufletului.
Patimile își au originea în noi, cei care am călcat porunca lui Dumnezeu, și nu în Dumnezeu. De aceea, ele nu au nicio rațiune a înțelepciunii sau a cunoștinței, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înțelepciunii și a cunoștinței. Cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin năluciri și gânduri care încep cu momeala (atacul), urmată de amestecarea gândurilor omenești cu cele drăcești (însoțirea sau dialogul cu ispita); apoi urmează consimțirea, sau învoirea minții de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos, și robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă și nimicitoare a celei mai bune stări; și, în sfârșit, urmează fapta din afară sau păcatul. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire și chemarea numelui lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, iar cele ce urmează acesteia, adică însoțirea, consimțirea, robirea și păcatul rămân fără împlinire.
Gândul pătimaș este izvor și pricină a stricăciunii prin trup; trezvia îl alungă din suflet prin pocăință
Patimile sufletului sunt lenea, neștiința și uitarea. Căci din neînțelepciune vine trândăvia, din aceasta nelucrarea, și prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de slavă, din care izvorăște iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, și prin ea vine împrăștierea în cele ale vieții, din care se naște totala necunoștință a darurilor lui Dumnezeu și a păcatelor proprii. Iar din acestea derivă celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din care vine desfrânarea (curvia); din acestea, avariția (iubirea de bani), din care se naște mânia, iar din ea vine întristarea, prin care se naște nepăsarea; apoi slava deșartă din care vine mândria. Din acestea vine toată răutatea, patima și păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la pierzanie și la căderea de la Dumnezeu .
Sfântul Ioan Damaschin spunea că atunci când mintea este întunecată de acestea, ea este luată în stăpânire de toate celelalte patimi, cum ar fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia, iuțimea, mânia, amărăciunea, ura, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, lașitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deșartă, mândria, fățărnicia, minciuna, necredința, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecțiunea pentru cele pământești, trândăvia, puținătatea sufletului, nemulțumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, slava deșartă, viclenia, nerușinarea, nesimțirea, lingușirea, înșelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care este maica și rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, răutatea ș.a. Iar patimile trupului sunt: lăcomia, desfătarea, beția, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, desfrânarea cu auxiliarele ei, necurăția, incestul, furtul, sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile, ușurătatea, sulemenirea, jocurile de noroc, reaua și pătimașa întrebuințare a lucrurilor lumești, viața iubitoare de trup, care nu lasă mintea niciodată să tindă spre Dumnezeu și spre lucrarea virtuților. Iar rădăcinile tuturor acestor patimi sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă, iubirea de argint din care se naște tot răul.
Patimile trupești și materiale se micșorează și se veștejesc prin suferințele trupului, iar cele sufletești și nevăzute se sting prin smerita cugetare, prin blândețe și dragoste. Când omorâm patimile și stingem poftele și supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea și urmăm lui Hristos, fiindcă retragerea nu este nimic altceva decât omorârea patimilor și arătarea vieții celei ascunse în Hristos. Materia rea a trupului este împătimirea; a sufletului este dulcea pătimire, iar a minții, aplecarea spre patimă. Pentru Sfântul Teodor al Edessei, trei sunt patimile din care se nasc toate celelalte: iubirea de plăcere, iubirea de argint și iubirea de slavă, cărora le urmează alte cinci duhuri ale răutății, din care se naște un roi de patimi.
Războiul trupului împotriva sufletului se naște uneori prin aceea că trupul face o rea întrebuințare de făpturi; alteori, prin aceea că încearcă să lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea; alteori, iarăși este înarmat de draci împotriva sufletului, aflându-se într-o dulce prietenie cu aceia. Se întâmplă însă uneori că și trupul însuși prin sine se dedă la neorânduieli, fiind străbătut de patimi. La urma tuturor, războiul este stârnit și din invidia (pizma) duhurilor rele, care au îngăduința să ni se împotrivească pentru a ne smeri, când nu au izbutit prin niciuna din cele amintite.
Dintre toate patimile, două sunt mai grele: desfrânarea și trândăvia, care tulbură și slăbănogesc sufletul, fiind în atârnare una de alta și întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut și cu greu de biruit, neputând fi înfrânte cu desăvârșire de către om. Una crește mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fără deosebire materia amândurora, a sufletului și a trupului, pe când cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot sufletul și trupul. Ele nu pot fi scoase și biruite cu desăvârșire înainte de nepătimirea fericită, când sufletul primește puterea de la Duhul Sfânt în rugăciune, care-i dă slobozire, putere și pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească prin liniștire.
Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei și pentru libertate
Oricine se va vedea pe sine copleșit de vreo patimă, să se înarmeze pe sine, înainte de toate, numai împotriva ei și, mai ales, împotriva dușmanului dinlăuntru, căci numai după ce-l vom ucide pe acesta vom putea vedea și noi în rugul smereniei pe Dumnezeu. Materia patimilor este mistuită de focul dumnezeiesc, iar odată cu dezrădăcinarea acestei materii și cu curățirea sufletului se pierd și patimile. Cel ce nu se desparte de bună voie de pricinile patimilor este atras de bună voie de păcat. Pricinile patimilor sunt momeli așezate în lucrurile lumii acesteia, care mișcă trupul spre cele de neapărată trebuință ale lui și ele nu încetează să momească cât timp există lumea. Numai omul care s-a învrednicit de harul dumnezeiesc și a gustat și a simțit ceva mai presus de acestea nu le lasă să intre în inima sa, pentru că, în locul momelilor, a pus peste el o altă dorință mai mare și mai bună ca ele și nu se mai apropie de inima lui nici ele și nici cele ce se nasc din ele, ci rămân afară nelucrătoare. Nu pentru că nu sunt momeli ale patimilor, ci pentru că inima care le primește este moartă față de ele și trăiește în altceva și nu pentru că s-a oprit din păzirea discernământului și a lucrării ei, ci pentru că nu mai este în cugetarea lui vreo tulburare din altceva.
Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei și pentru libertate. Cel mai greu este să te eliberezi de ceea ce te robește din tine, mai bine zis, de forțele nevăzute care stârnesc aceste patimi prin trezirea pornirilor inferioare din tine. Nu te poți ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat, căci orice ivire a patimii întrerupe rugăciunea, te ia în robie, rupându-te de Dumnezeu în care este libertatea. Numai în rugăciune, ca act de iubire al lui Dumnezeu, care nu te supune ca o patimă, se manifestă libertatea deplină de noi înșine. Omul nepătimaș este omul liber, omul care se mișcă după voia sa cea adevărată și care stă în picioare chiar în fața lui Dumnezeu care nu-l robește, ci îl iubește, deoarece a aflat har de la El. Atâta vreme cât avem în noi materia patimilor și îngrijim de bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, aceasta are tărie împotriva noastră, tărie luată din noi. Dar dacă le lepădăm din noi și ne curățim inima prin lacrimile pocăinței, urând înșelăciunea celor văzute, ne facem părtași de venirea Duhului Sfânt, văzând pe Dumnezeu în lumină veșnică și fiind văzuți de Dumnezeu.
Plăcerea se sălășluiește în toate mădularele trupului. Dar nu tuturor se arată la fel de tulburătoare, căci unele se tulbură mai mult de partea poftitoare a sufletului (lăcomia pântecelui), altele de mânie (furia) și altele care țin de cugetare (viclenia ca sursă a tuturor patimilor rele). Plăcerea este rodul poftei, furia, al iuțimii, iar răutatea, al pizmei. Dacă toată aplecarea sufletului care păcătuiește, mișcată în chip necuvenit, nimicește rodul ostenelii lui printr-o plăcere scurtă, dimpotrivă tot sufletul care se curățește de obișnuința și de aplecarea rea își prelungește ostenelile într-o plăcere și bucurie îndelungată. O plăcere înăbușă altă plăcere și îndulcește durerea născută din plăcere. Plăcerea este vâscoasă, ca o mocirlă adâncă, sau ca un smârc al desfrânării. O astfel de mocirlă este și povara grijilor pământești, de care îngreuindu-se mintea pătimașă, este scufundată de gânduri în adâncul deznădejdii. Ceea ce trece de la sufletul ce se bucură duhovnicește la trup, chiar dacă se întâmplă să lucreze în trup, este duhovnicesc. Căci plăcerea, trecând de la trup la minte, o face pe aceasta cu chip trupesc, neîmbunătățindu-se prin împărtășirea de ceea ce este mai bun, ci transmițându-i mai vârtos aceluia ceea ce este mai rău, încât omul întreg este numit din pricina ei „trup”, potrivit cu ceea ce s-a zis despre cei înecați prin mânia lui Dumnezeu, că „nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceștia, pentru că sunt trupuri” (Facerea 6, 3). Dar, tot așa, plăcerea duhovnicească, care începând de la minte trece la trup, nestricându-se prin participarea la trup, preschimbă trupul și-l face duhovnicesc. Trupul leapădă în acest caz poftele trupești cele rele și nu mai atrage în jos sufletul, ci este dus în sus împreună cu el. Iar plăcerea duhovnicească face pe om să fie duh, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Ce se naște din Duh, duh este.” (Ioan 3, 6). Dar, toate acestea sunt vădite numai prin experiență. An binecuvântat!
(ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Sursa: http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)