DESPRE PĂCAT

1. Ce este păcatul?
Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptâ, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai numește și fărădelege.
2. Care este originea păcatului?
După învățătura Bisericii noastre, păcatul și-a luat începutul odată cu căderea strămoșilor, în rai. Căci citim în Sfânta Scriptură: „precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume și prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Păcatul nu ține însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuințarea rea a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului și nici nu-l voiește, dar îl îngăduie, fiindcă nu voiește să știrbească libertatea de voință a omului. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii rai, ca și cei mai mulți dintre oameni… Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie… Și așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu”632 (Filocalia, vol. 1, p. 14 si 20).
3. Care sunt semnele după care se poate cunoaște păcatul?
Semnele după care se cunoaște păcatul sunt:
1) Întrebuințarea deplină a minții. Unde nu există judecată deplină a minții, nu există nici păcat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor și ale tuturor celor lipsiți de judecata minții pot fi împotriva legilor, dar nu sunt socotite păcate.
2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om împotriva voii sale, de asemenea pot fi împotriva legii, dar nu sunt socotite păcate.
3) Cunoașterea legii împotriva căreia este îndreptată fapta, sau cel puțin să fi fost cu putință cunoașterea acestei legi.
4. Cum se naște păcatul?
Chipul în care se naște păcatul îl arată Sfântul Apostol Iacov:
„Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit… Ci fiecare este ispitit când este tras și amăgit de însăși pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naște păcat, iar păcatul, odată săvârșit, aduce moarte” (Iacov 1, 13, 15).
Din cuvintele acestea se înțelege foarte limpede că rădăcina păcatului stă în poftă.
Pofta lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage, adică îl ispitește pe om. Din pofta întărită se naște păcatul, care la rândul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii spune: «Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are ființa, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta»633 (Filocalia, vol. 1, p. 340).
Deci, păcatul se săvârșește prin voia liberă a omului, dar nașterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai însemnate sunt ispita și ocazia la păcat.
5. Ce este ispita?
Ispita este îndemnul la păcat. Ea trezește pofta spre a dobândi ceva prin călcarea legii morale.
Această pornire vine sau dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul strămoșesc, sau din afară.
Ispita dinăuntru este prilejuită de:
1) Pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare);
2) Pofta ochilor (bogăție) și
3) Pofta inimii (trufia vieții, mândrie), după cum citim în Sfânta Scriptură: „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).
Ispita din afară vine de la diavol și de la lume.
Că ispitele vin de la diavol, ne arată însăși Sfânta Scriptură. Astfel, Mântuitorul zice: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22, 31). Iar Sfăntul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din prețul unui ogor vândut: „Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt?” (Fapte 5, 3).
Chipul în care ispitește diavolul este mai ales ațâțarea gândului omului cu felurite închipuiri, care în locul binelui adevărat înfățișează un bine înșelător și pierzător de suflet.
Ispitele de la lume înseamnă îndemnul la păcat venit din partea oamenilor rai, care ațâță în alții felurite pofte și porniri păcătoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.
6. Poate creștinul să biruiască ispitele?
Da. Creștinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar și ispitele cele mai puternice, mai ales că Dumnezeu nu-l lasă să fie ispitit peste puterile lui. „Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât puteți; ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda” (I Cor. 10, 13).
Pe pământ, creștinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele în sine nu sunt încă păcate și, dacă le înfruntă cu bărbăție, ele pot fi de folos credinciosului, întărindu-l în virtute. „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iacov 1, 12). Dacă însă credinciosul nu se împotrivește ispitelor sau își ațâță poftele sale, atunci ispitele îl duc la păcat.
Cum că ispitele pot fi biruite, găsim pilde în Sfânta Scriptură. Astfel, în Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. În Noul Testament, Mântuitorul a fost ispitit de diavolul, după ce postise 40 de zile și 40 de nopți. Diavolul, adică, socotind că o slăbire a trupului va aduce după sine și o slăbire a sufletului, s-a apropiat de Mântuitorul cu felurite ispite, pe care însă Mântuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).
7. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?
Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul cărora se poate duce lupta biruitoare împotriva ispitelor, sunt:
1) Rugăciunea. „Rugați-vă, ca sa nu intrați în ispită” (Luca 22, 40);
2) Luptă cu curaj. „Stați împotriva diavolului și va fugi de la voi” (Iacov 4, 7);
3) Privegherea asupra poftelor. „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Cuviosul Părinte Marcu Ascetul spune: «Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune și răbdare nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele»634 (Filocalia, vol. 1, p. 249).
8. Ce este ocazia la păcat?
Prin ocazie la păcat înțelegem împrejurările din afară care pot da omului prilej de păcătuire, chiar fără ispită. Acela care nu se ferește de ocazia la păcat și nu înfruntă ispitele dovedește o învoire tacită cu aceste începuturi ale păcatului. El suferă adică pornirea spre păcat, atâta poftele dinăuntru și stăruie în plăcerea acestei ațâțări. Această plăcere păcătoasă, împreună cu dorința și hotărârea de a păcătui, alcătuiesc păcatul dinăuntru, care se arată în afară prin cuvânt și faptă. (www.patriarhie.ro)