Cine și ce recunoaște? Paradoxul, subliniat de Schiller în Teatrul ca instituție morală, funcționează perfect. Dacă pe scenă se joaca Avarul și în public se află întâmplător un om avar, acesta râde, se amuză, dar nu se recunoaște în personajul respectiv. „Și, atunci, de ce jucăm?”, se întreabă Schiller. „Pentru ceilalți”, răspunde tot el. Pentru ca oamenii normali, văzând pe scena prototipul avarului, să se gardeze în viața de zi cu zi în fața acestuia. La ce bun memoria istoriei recente? Ca noi, oamenii normali, văzând prototipul torționarului de-acum 60 de ani, să-i recunoaștem copilul ideologic de astăzi și să nu-i mai permitem să se reproducă. Are și frumosul dreptul la legitimă apărare. Fostul torționar, colonelul Crăciun, spunea despre Țuțea, la Aiud: „Minte, avea de toate. Era gras, mânca bine și toți deținuții erau bine îngrijiți”. Copilul ideologic al colonelului Crăciun, de astăzi, spurp, la fel, oricărei conștiințe care se ridică întru adevăr, mărturisind ca o doare o Românie umilită. „Minte”, spune tânărul politruc de astăzi. „PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. România este în plină dezvoltare europeană. Trebuie să fim fericiți pentru asta.” Și tot așa la debutul terorii comuniste în România, când marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat și apoi, după câțiva ani de pușcărie, forțat să participe la ședințele sindicale tovărășești, și tot așa, deci, atunci ca și acum, tovarășul secretar de partid răspunzător cu propaganda strigă în plină ședință:
„Partidul ne-a creat condiții minunate de viață. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i așa că e bine tovarășe Iancovescu?”, îl întreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu răspunse genial: „Eu am venit aici de lichea, nu de prost.” Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o grădină de vară, de unde el, anesteziat de șpriț, nu mai simte durerile țării, ci numai confortul scaunului și, evident, plăcerea chefului cetățeanului de rând, ridicată la rangul de statut ontologic. Acestui gânditor „identitar” numai între frontierele confortului său, dacă îi spui ce a zis Eminescu: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei”, va răspunde cu suficiență dâmbovițeană, considerându-se un fluviu al cunoașterii, precum și cu reflexul formatat la bursele din străinătate, etichetând cu lejeritate mărturisirea ca fiind un reziduu de gândire patetic ortodoxă și naționalistă. Și eu și el privim România. Eu din rană nevindecată a lui Eminescu, iar el, bălăcindu-se în apa călduță a noului internaționalism.
Mitologia indiană
În mitologia indiană, găsim un pasaj în care se vorbește de ideea de jertfă ca act necesar pentru trezirea umanității. Unul dintre zeii rivali vrea să-l omoare pe Krishna și trimite spre el o săgeată. „O, tu, Krishna, Stăpân al lumii, săgeata ucigașă vine spre tine! Oprește-o, Stăpâne, că tu poți opri totul, tu poți opri și timpul. Nu, n-am s-o opresc, răspunde Krishna. Las-o să-mi pătrundă în carne, căci, numai sângerând, lumea va înțelege.”
La fel ca și Krishna, Fiul Omului știa dinainte că va fi trădat și ucis. Chiar îi spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei să faci, fă mai curând. De unde această nerăbdare paradoxală în fața morții? „În noaptea în care a fost vândut, mai vârtos însuși pe sine s-a dat pentru viața lumii.”
Și El, ca și Krishna, putea să oprească timpul. Hristos nu numai că nu-l oprește, dar îl accelerează. Dar Hristos face ceva în plus, ceea ce niciodată un iluminat al lumii sau zeu nu a făcut. Se duce într-o grădină, numita Ghetsimani, și se roagă plângând, adică își manifestă „omenitatea”, cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul ființei în fața morții. Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești. (Mt 26, 29).
Pe Krishna îl admirăm ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremură. În Krishna nu ne recunoaștem, dar în Hristos, da. Omenirea întreagă este prinsă în lacrima lui. De două mii de ani ne închinăm la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, în grădina Ghetsimani, El își depășește „omenitatea” și ne dă floarea creștină a mântuirii. În plin plâns i se dă să ne dăruiască această minune: „Facă-se voia ta, Doamne!” De atunci, noi, creștinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El în Ghetsimani a plâns și s-a rugat ca să fim împreună. Aceasta este frumusețea lui Hristos, Omul Frumos.
(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro)
