Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeți dumneavoastră pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai târziu, în vremea imperiului carolingian, împăratul îi numea „missi-dominici” (niște administratori ca și cei de astăzi, care vin și ne iau nouă tensiunea), un administrator de genul ăsta, numit Pilat din Pont, s-a întâlnit cu Iisus Hristos, căruia chiar nu ar fi vrut să-i facă nici un rău, dar era supus unor presiuni.
– Pentru ce ai venit?, l-a întrebat Pilat din Pont pe Iisus.
– Am venit să mărturisesc adevărul, răspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zâmbește, apoi pleacă, știind că orice discuție despre adevăr este infinită. Era unda de șoc târzie a gândirii grecești, axată pe întrebarea: ce e adevărul?, nu: cine e adevărul? Grecii fiind în căutarea ideii de adevăr, dincolo de adevăruri, precum în cazul frumosului ca idee și a lucrurilor frumoase ca existențe, nu știau ființa adevărului, sau ființa frumosului. Pilat din Pont se întâlnise cu ființa adevărului, cu adevărul întruchipat, iar această întâlnire ratată este moștenirea cea mai cumplită a Europei occidentale, care, în virtutea ei, te întreabă, astăzi, în mod obsesiv: ce ești? și nu: cine ești?
Răvășiți în lucrurile realității, numărându-le la infinit, contabilizându-le, cel mult ducându-le la concept, la idee, această lume, a lui Pilat din Pont, ratează într-una, spălându-se pe mâini, întâlnirea întru ființă. Sfântul Siluan Atonitul comentează în mod strălucit această prăpastie, săpată de obtuzitatea administratorului roman, atunci când a stat față către față cu Fiul Omului.
Eu sunt calea, adevărul și viața. Hristos spusese cine este, numai că nu fusese recunoscut. El era, în ultima esență, primul om frumos cu adevărat. Căci fără de păcat era ființa lui. A-l recunoaște, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont aparținea unei alte lumi.
Am văzut, la Socrate, în Hippias Maior, că nu cunoaștem frumosul, ci că îl recunoaștem. Dar, spune Caragiale: „Și eu și mitocanul privim la lună.” Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasă sau sufletul meu? Și Caragiale conchide: „Luna este arcușul, eu sunt vioara.” Deci, ca sunetul să iasă, este nevoie de amândouă.
Și eu și mitocanul privim la poporul român. Pentru mine, poporul român este, ca și pentru Petre Tuțea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în liniște. Și victima din închisorile comuniste și călăul se uită la memoria recentă a neamului. Primul își vede rana neînchisă, celălalt, pensia halucinant de mare, ca o răsplată a criminalității lui.
(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro)
