Opinii

Despre omul frumos (III)



După ce am trecut Atlanticul și ne apropiam de destinație, cu o oră înainte, ni s-a dat să completăm niște formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teza la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuțe lângă mine, care mi-au spus cinstit: „Scrie-ne și nouă, maică, aici, că noi nu știm nimic!”. Și astfel, eu le întrebăm din chestionar și ele îmi răspundeau din inimă:
– Când te-ai născut, mamă? – 1877.
– Câți copii ai? – 11.
Și-așa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independența României. A început să se clatine avionul. Avionul se clătina și la toți ne-a fost frică, inclusiv mie, asta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat și ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine și se sprijineau de partea de sus, ca și cum ar fi mers cu rata. Zic:
– Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbușim. Nu ți-e frică?
– Lasă, mamă, răspunde băbuța, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu însiști. Ajunge.
În siguranța ei stăteau două mii de ani de creștinism. Iar eu, pe lângă băbuță, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Băbuța m-a reîncreștinat într-o fracțiune de secundă și, astfel, am văzut din nou Omul Frumos.
Sigur, putem discuta în termenii filozofiei. Ce e frumosul?, întreabă Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior – eu vă reproduc așa, la nivelul anecdotic, pentru că Socrate era un tip cu o inteligență fantastică, el îl ajuta pe celălalt, din fața lui, să descopere singur adevărul, doar provocând un proces de „moșire” a acestuia, numit de greci maieutică. Arta lui consta în simularea unei ignoranțe totale, lăsându-și adversarul să-și manifeste din plin orgoliul și suficiența.
Și zicea:
– Vai, tu, Hippias, înțeleptul înțelepților, ce e frumosul, că nu știu? Uite, stau și mă gândesc ce este frumosul.
Și Hippias zice:
– Cum, Socrate, nu știi, ia uita-te tu acolo, pe câmp! Uita-te! E un cal. E frumos?
– E frumos.
– Pai, vezi, ăla este frumosul.
– Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gândit, cum înțelepciunea ta îmi aduce mie limpezime în minte. Eu n-am știut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Și totuși, Hippias, zice Socrate, am o nelămurire: acum, în clipa asta, o fată poate să fie frumoasă?
– Sigur, Socrate, o fată poate să fie frumoasă.
– Ești extraordinar, Hippias! Cum limpezești tu lucru­rile, unul câte unul! O fată poate să fie frumoasă. Vai, Hippias, ce înseamnă înțelepciunea și ce înseamnă ignoranța!
Țineți cont de această simulare fantastică. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, până nu-l umfli, nu plesnește.
Și, zice Socrate:
– Totuși, Hippias, uite ce gând mi-a trecut și-mi tulbură înțelepciunea: o lingură de aur e utilă sau e frumoasă?
– Pai, este și, și.
– Ești fantastic! Deci, frumosul este și util, Hippias, este, extraordinar!
– Da.
– Deci, frumosul poate să fie și util.
Și tot așa îl duce pe Hippias să spună tot felul de lucruri. Păi, zice: ce e frumosul? Și o furnică e frumoasă, și fața de masă, și asta. Și Hippias se îneacă în detalii, în realități. Se îneacă în ceea ce grecii numesc apqria: o gaură neagră, care te absoarbe, o înfundătură a gândirii din care nu mai poți să ieși, pentru că Socrate îl ducea în alt plan existențial. El întreba ce este frumosul și i se răspundea arătându-i-se lucrurile frumoase. Și atunci, de la concept la empirie este un salt uriaș.
Și Socrate zice:
– Păi, vezi, Hippias, se pare că noi nu cunoaștem frumosul, noi îl recunoaștem (ceea ce numește grecul anamnesis, aducere aminte).
Dar, dacă Socrate m-ar întreba pe mine, să presu­punem: ce este frumosul, Dan Puric? Eu nu mai știu ce este frumosul, Socrate, i-aș răspunde. Adevărat, mi-ar răspunde Socrate, căci astăzi nu mai putem recunoaște frumosul, cu toate că el există. Tot ceea ce ne-a rămas de recunoscut este urâtul.
Dar, să ne întoarcem la Hippias, când frumosul era și în afară și înăuntrul omului. Concluzia socratică este că suntem dotați aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaște. Bineînțeles, dialogul este mult mai amplu, el implică acolo și faptul de potrivire.
– Ceea ce se potrivește, Hippias, ca o înmormântare poate să fie frumoasă pentru noi, dar nu este frumoasă și pentru zei.
Sunt alte sisteme de referință.
– Frumosul este o potrivire între ceva, între ce e în noi și ce este afară, sau ce este Hippias? Deci, îl zăpăcește pe Hippias. Problema este că Socrate îl forța pe Hippias să facă un salt de la lucrurile frumoase, pe care le găsești în lume, la ideea de frumos, pe care o avea în propria sa conștiință, dar nu știa că o are. Socrate este primul care vorbește de recunoaștere. Noi avem, ontologic, în noi, existențial, capacitatea de a recunoaște frumosul.
Mai târziu, alt filozof, Plotin, spune: ce văd este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri măsurabile, dar mai apare ceva, nemăsurabil, cum ar fi sufletul. Cum îl măsurăm? Și atunci, zice: noi percepem divinul din afară cu divinul din noi. E un salt. Între Socrate și Plotin s-a întâmplat, în gândirea și-n existența omenirii, un accident, o fractură. Să vedem care este acest accident, în care, după părerea mea, au rămas ancorați creștinii.
(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro)



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. De la Petru cel Mare la Vladimir Vîsoțki