Dar să ne întoarcem la începutul povestii. Aveam doar șapte anișori, când nașul meu îmi deschide într-o dimineață ușa și-mi spune disperat:
– Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
– Ce să fac?, l-am întrebat disperat.
– Uite, îți dau o fisă, să dai un telefon. Du-te și cheamă Salvarea! Spune-le sa vină repede, că mor!
Și astfel, m-am pomenit alergând cu pașii mei micuți prin ploaie, încercând să întrec moartea, care amenința viața nașului meu, și să ajung Salvarea. Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete. Era atârnat mult mai sus decât aș fi putut ajunge cu mâna. Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon și pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Țineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viață a nașului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.
– Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
– Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă. – Da, ce e?
– Moare bunicul! Moare bunicul! Veniți de urgență! Moare bunicul!
– Câți ani are bunicul?
– 76, zic, și telefonul s-a închis.
Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării. Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar nașul meu, disperat, mi-a zis:
– Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă și, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine. Mi-am găsit sticlele și-am vorbit din nou la telefon.
– Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
– Câți ani are bunicul tău, mă?
– 18 ani, am răspuns.
Și de data asta am închis eu telefonul. Acum, pașii mei către casă, prin ploaie, erau rugăciuni. Am mințit, dar există și minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.
Din Pateric
În Pateric, vine la un Sfânt în chilie un hoț și-i zice: „Scapă-mă, am greșit. Iartă-mă! Vine potera peste mine, ascunde-mă, salvează-mă!”. Potera vine, îl caută, îl întreabă pe Sfânt dacă n-a văzut hoțul, iar Sfântul nu zice nimic. Și aici, ca și în cazul meu, Sfântul a mințit, dar este minciuna sfântă, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viață. După ce a trecut potera, Sfântul îi spune hoțului: „Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai greșit, ai cerut ajutor cu disperare și El ți-a ascultat sufletul. De-acum știi ce ai de făcut”. Și de atunci hoțul n-a mai furat. Juridic, sfântul era pasibil de tăinuire, dar, duhovnicește, salvase un om. Ciudata îngăduință! Nu-i așa că ne amintește de îngăduința lui Hristos, nefirească, pentru iudei, în fața femeii adultere? Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instanței divine.
Am mințit, dar am făcut-o ca să-mi salvez nășicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase fața. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii. Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioși să vadă cum arată un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuț, ușor răvășit, târând după el o tristețe. Nășicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvășit decât el, l-a întrebat:
– Dar ce vi s-a întâmplat?
Doctorul lua tensiunea și, cu ochii concentrați pe tensiometru, spuse în șoaptă:
– M-a părăsit iubita.
***
Și eu asistam la schimbul ăsta: tensiunea nășicului meu scădea și creștea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum nășicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.
– Doișpe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea bună a nașului meu).
– Nu trebuie să suferiți atâta, îi spune nășicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Și nășicul începea să-l ocrotească.
Și eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Și astfel, la sfârșitul acestui consult reciproc, nășicul se simțea bine, iar doctorul avea sufletul liniștit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-și ia doza de frumusețe sufletească. Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el țâșnește, în aparență, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor și-ți persistă în suflet toată viață, ca o icoană.
Acum câțiva ani mă duceam în America și avionul s-a oprit pentru o escală în Timișoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu papornițe, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stânjenit că așa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România.
(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro)