Despre omul frumos (I)



Despre omul frumos (I)
Despre omul frumos (I)

A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară!
Lumea de azi se găsește într-un continuu proces de urâțire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marșul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă.
Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanității, în lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.
De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaștem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La moda este omul util, la modă este omul eficient.
Aveam un naș, Dan Gabrielescu. Aparținea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui făcuse parte din „Junimea”, alături de Titu Maiorescu. Comuniștii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-și profeseze meseria de avocat, și-atunci, din disperare, se apucase să predea matematică. Sărăcia îl încolțise din toate părțile și se transformase în boală. Fusese constrâns să-și opereze un plămân. Raportul său cu propria-i respirație, deci cu viața, era gradat în fiecare zi: avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase și mai mult ființa sensibilă și, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul.
Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: „Ai citit Don Quijote?” Nu, am răspuns eu. „Cum, tu nu știi de Don Quijote? Nu știi de Dulcineea din Tobozo?” Nu, am răspuns eu, simțindu-mă din ce în ce mai vinovat. „Păi, atunci, ce fel de viață o să duci?”, mi-a răspuns nașul. „Cum ai să știi ce e iubirea?”
Peste câteva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-o speriat și evident că n-am înțeles nimic; dar de-atunci am reținut, din privirea lui, obligația fiecărei ființe umane de a cunoaște povestea lui Don Quijote. Nașul meu dădea vieții un sens către frumos. Mă corectase.
Mai târziu, fiind în liceu și venind acasă, m-a întrebat:
– Ce-ai învățat astăzi?
– Despre un poet stupid.
– Cum îl cheamă?, m-a întrebat.
– Lucian Blaga, am răspuns.
– Și de ce e stupid mă?, m-a întrebat din nou nașul meu.
– Pai, uite, domnule, ce versuri scrie: „Caut,/ nu știu ce caut./Caut lumina de ieri,/ trecutul apus.”
Memoria frumosului este izbăvitoare
Nașul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine și mi-a spus:
– Și tu zici că omul ăsta este stupid? Pai, hai să vedem ce caută!
Apoi, am primit cea mai frumoasă lecție despre memorie și nostalgia amintirii. În trei săptămâni termi­nam de citit Trilogia valorilor și Trilogia culturii. Țin minte și acum, niște cărți vechi, editate de Fundațiile Regale. Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atuncea știu că memoria unor lucruri mărețe poate să înfrumusețeze un prezent meschin. De-atunci am știut că memoria frumosului este izbăvitoare și că este un dar hristic.
(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro)