La începutul anului curent s-a lansat, cu mult fast, noua Gramatică a limbii române, lucrare editată în 2005, de către Editura Academiei Române, și elaborată de un colectiv format din 20 de autoare, din generații diferite, cercetătoare la Institutul de Lingvistică din București și cadre didactice de la Universitățile din București, din Ploiești și din Brașov. Așteptată de multă vreme în mediul academic, dar și de școala românească, noua gramatică a stîrnit deja discuții și nedumeriri, legate, mai ales, de ideea necesității de a introduce inovațiile înregistrate aici în manuale sau în programa școlară. Teama de avalanșa noutăților, manifestată în special de cei care predau limba și literatura în școală, nu se poate pune decît pe seama absenței unor deprinderi de acomodare la schimbări de substanță, pe seama inflexibilității sau a osificării într-o tradiție care nu mai corespunde de mult timp exigențelor științei în general și ale modului cum se face știința lingvistică în lume, în particular. De altfel, autoarele susțin că sînt absolut neîntemeiate îngrijorările unora și țin să precizeze că o asemenea lucrare de mare anvergură și complexitate nu constituie un manual, nici măcar unul universitar, ci este un tratat din care orice profesor de limba română ar trebui să poată selecta ceea ce crede că merită introdus într-o lecție accesibilă despre descrierea limbii, sau ceea ce este aplicabil într-o lecție realizată din perspectiva normării acesteia.
Actuala gramatică academică observă și descrie, cu metode științifice, stadiul actual al limbii, ținînd seama de modificările survenite în ultimii patruzeci de ani (cîți au trecut de la ediția precedentă, apărută în 1963) și prescrie reguli de utilizare corectă a limbii, semnalînd, ori de cîte ori este cazul, devierile de la norma limbii literare. Cu alte cuvinte, lucrarea este elaborată după principiile care asigură continuitatea tradiției unei gramatici academice, avînd un caracter descriptiv, dat de modul în care se arată cum funcționează limba, care sînt nivelurile ei gramaticale, și de manierele de sistematizare propuse de specialiști, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un caracter normativ, atrăgînd atenția asupra greșelilor posibile, așa cum susține Valeria Guțu–Romalo în Prefața lucrării: „Această lucrare se înscrie în tradiția gramaticilor academice prin orientarea preferențială către varianta literară (îngrijită/cultivată/normată) și, implicit, prin asumarea atitudinii normative“ (I, p. VII). Noutatea de concepție a acestui tratat este generată însă de nevoia de racordare la achizițiile lingvistice ale ultimei jumătăți de secol anterior, perioadă în care teoria și știința limbii au cunoscut o dezvoltare fără precedent. De aceea, toți cei care sînt deja familiarizați cu domeniul filologic, adică specialiștii, nu sînt luați prin surprindere de cine știe ce invenții revoluționare, pentru că ideile vehiculate aici au fost, în majoritatea lor, difuzate prin intermediul altor lucrări ori dicționare apărute la noi sau în străinătate. De altfel, autoarele recunosc caracterul oarecum eclectic al lucrării, derivat din efortul de integrare coerentă a unor perspective de cercetare diverse: structurală, funcțional-sintactică, funcțional-discursivă etc. Nici terminologia nu este una rebarbativă, ci corespunde, în linii mari, nivelului actual al discursului științific, cu observația că uneori se exagerează prin utilizarea de termeni echivalenți, preluați din surse diferite, termeni care pot crea confuzii sau care încarcă inutil lexicul tehnicizat. De exemplu, termenul complement este dublat adesea de cel de obiect sau se vorbește uneori despre împletirea regentei cu subordonata, iar alteori despre imbricarea celor două tipuri de propoziții.
Unul dintre motivele de îngrijorare ale celor interesați, despre care vorbeam la început, a fost declanșat de noua soluție găsită pentru intitularea celor două volume (care însumează peste 1700 de pagini): dacă în precedenta ediție (cea din 1963) primul volum se numea Morfologia, iar al doilea Sintaxa, actuala gramatică a Academiei conține volumele numite Cuvîntul, respectiv, Enunțul. Dar schimbarea titlurilor nu induce, neapărat, o altă perspectivă asupra fenomenelor, ci se poate constata ușor că elementele de morfologie, adică prezentarea și descrierea formelor cuvintelor, fac obiectul primului volum, iar organizarea cuvintelor în comunicare este tratată cu precădere în volumul al doilea. O diferență față de ediția precedentă ar consta aici, așadar, nu în modul de descriere a nivelurilor limbii, ci în demersul integrativ propus, în sensul absenței unei departajări nete a celor două compartimente, cuvintele fiind caracterizate în primul volum și pe baza posibilităților de combinare cu alte cuvinte, adică pe baza trăsăturilor sintactice. O altă rafinare propusă de autoare vizează, mai ales în volumul al doilea, perspectiva funcțională asupra limbii, adică implicarea procesului de comunicare în descrierea sistemului, accentul căzînd asupra situației în care are loc un schimb verbal și asupra participanților la acest proces. De aceea, de multe ori se va aduce în discuție, spre ilustarea ideilor teoretice, în afară de varianta standard a românei literare, și comunicarea orală, înregistrată pe baza unor emisiuni radiofonice și televizate sau pe baza unor conversații. Dar fiecare capitol conține noutăți de concepție și de interpretare, noutăți care merită discutate în detaliu, pe unele dintre acestea urmînd să le semnalez în curînd.
